Pe vremea cînd locuiam într-un oraş mai mic care avea (în schimb) un spital mare, mă trezeam gîndindu-mă adesea la ghinionul pe care l-aş putea avea dacă aş nimeri la Urgenţe cînd de gardă ar fi fost un chirurg prost. Or fi existînd nuanţe, dar, pe scurt şi atunci cînd e vorba de tine şi ai tăi, cam aşa judeci. Nu eram nici ipohondră, nici prăpăstioasă, doar prevăzătoare într-un mod profesionist şi realist-ardelenesc. Am repetat această experienţă într-un alt oraş mic, helvet de astă dată, cu un spital mai mare şi mai bun. Aşa cum pe vremuri, în Ardeal, îmi ziceam: „Doamne fereşte să păţesc ceva cînd de gardă e doctorul R., sau doctorul P., iar la anestezie doctorul D.“, tot aşa, în Elveţia, îmi repetam ca pe un soi de mantră: „Să nu ajung la Spitalul cantonal cînd e de gardă dr. W. sau, mai rău, dr. S.“. E drept, ajuta şi faptul că lucrasem o perioadă în cele două spitale şi ajunsesem să ştiu ce poţi spera, cît de mult te apără sistemul sau asigurarea de elanul incompetenţilor, cînd e cazul să ceri transferul la alt spital sau să sugerezi (cu infinite precauţii) o a doua opinie, să ceri externarea, atunci cînd acest lucru este (fizic) posibil. 

N-am avut mari ghinioane, dar, mai ales, am avut o lungă perioadă iluzia că am un oarecare control asupra lucrurilor care mă privesc direct pe mine şi pe ai mei. 

În ultimii ani însă, de cînd locuiesc într-un oraş prea mare ca să mai ştiu pe mîna cui pot ajunge în cazul unui accident, am încercat (pînă acum doi-trei ani, cînd lucrurile mai păstrau o umbră de responsabilitate şi decenţă în sistemul medical românesc) să circumscriu zona în care ar fi de dorit să ajung la o adică, spitalul şi doctorul la care mi-aş putea duce copilul la nevoie şi, mai ales, cazurile „penale“, acelea care există, statistic, în orice spital din lume. Sociologul britanic Anthony Giddens numeşte asta încredere personală (pe care o pune în ecuaţie cu încrederea în sistemele abstracte) şi care e specifică lumilor tradiţionale, nesistemice. În cazul de faţă, în lipsa unui sistem (medical), factorul strict uman (cu care te poţi identifica şi, prin urmare, căruia i te poţi încredinţa) e esenţial, dar incontrolabil şi, mai ales, impredictibil. Giddens dă însă un exemplu destabilizator: cît de firesc e să nu ai încredere în mecanismul unui avion care, în fond, sfidează bunul-simţ şi gravitaţia, dar să ai încredere în „factorul uman“ care-l conduce? Cum ar veni, să ţi se pară aberantă prezenţa ta într-un bolid (cu fuzelaj fragil, deşi metalic) la cîţiva kilometri deasupra pămîntului, dar să ai încredere în pilot pentru că are cîteva mii de ore de zbor la activ, e un om decent şi nu a avut accidente majore.  

Cam asta era şi logica instinctivă (nu doar a mea) cînd, într-un oraş mai mic şi într-un spital unic, mă feream (şi îmi feream prietenii) de calamităţi profesionale. Asta pentru că am văzut, de-a lungul timpului, operaţii de apendicită pe vechea cicatrice pe unde apendicele fusese scos cu ani în urmă, fixări cu tijă la oase sănătoase (şi la membre greşite), bucăţi de grefe aterizate pe podea... Greşeli omeneşti, veţi spune, dar care – printr-o fatalitate ce-ar trebui analizată – li se întîmplau aceloraşi dr. R, dr. D., dr. S... Şi Doamne fereşte să fi fost intubat de istericul dr. X., pentru că atunci aveai nevoie de mare noroc şi de o constituţie zdravănă ca să te mai trezeşti. Pînă acum cîţiva ani, aveam şi în Bucureşti cîteva repere. Nu atît de clare ca pe vremuri, căci acum miros mai bine calamităţile literare şi am certitudinile mele (deşi nu-mi ajută, dimpotrivă, în chestiunea supravieţuirii) în privinţa scriitorilor soporifici, infrecventabili ori de-a dreptul criminali. De atunci încoace, lucrurile s-au cam schimbat însă prin spitale. Mulţi dintre medicii pe mîna cărora te puteai da au ieşit la pensie, au ajuns (rara avis) inaccesibili, cu liste de aşteptare de luni de zile, sau au plecat din ţară. Mulţi dintre specialiştii formaţi după 1989, cu stagii serioase şi specializarea dusă pînă la capăt, au plecat sau sînt pe punctul de a se decide încotro s-o ia. Chiar şi în clinicile particulare, unii dintre medicii buni la care puteai apela acum cîţiva ani au dispărut ca şi cum n-ar fi fost vreodată. Cum să-ţi mai pui întrebări despre ghinionul de a da de un medic care şi-a greşit vocaţia. „Ghinionul“ (statistic) va deveni curînd (dacă n-o fi deja) regula. Nu zic că procentul de medici proşti e mai mare ca pe vremuri, însă cred că în scurt timp va trebui să ne întrebăm dacă tipul care tocmai ne operează e chirurg sau încă student la Medicină, cu trei-patru ore de disecţie la activ, în cel mai bun caz.  Rezidenţiatul în neurochirurgie durează şase ani (după cei şase de facultate), iar formarea deplină a unui neurochirurg bun – cine ştie cît. Un bun traumatolog are nevoie de şcoală multă, dar şi de un har special (ce ţine şi de ochi, de mînă, de un simţ al simetriilor), plus muşchi zdraveni şi picioare care să-l ţină patru-cinci ore într-o operaţie. Credeţi că unul dintre aceştia, după ce ajunge să „existe“ în meseria lui, acceptă să şi-o exercite în spitalele insalubre, cu ierarhii mînărite, fără personal de îngrijire specializat şi, eventual, pe 2000 de lei, cît îl costă halatul de molton, costumul, boneta şi saboţii? Mai sînt cîţiva, dar pînă cînd? 

Asta e, nu ne mai putem lua deloc acele precauţii, asigurări ipotetice care reprezintă o chestiune de bun-simţ într-o societate ce îşi respectă cetăţenii. La noi, unde se închid spitale funcţionale, iar oameni pe moarte sînt lăsaţi la mila publică (aşa cum s-a întîmplat – inimaginabil în oricare dintre lumile posibile – la Pârscov, în Buzău, acum două săptămîni), genul ăsta de asigurări nu mai au nici o noimă. Poţi să ai o agendă plină de doctori, cîteva asigurări medicale şi un abonament la o clinică privată sau poţi să chemi, liniştit, Salvarea, atunci cînd o fi cazul, mizînd pe bunul-simţ al şoferului: de ajuns, ajungi cam în acelaşi loc. Poţi, cel mult şi cu puţin noroc, să mizezi – vorba lui Cioculescu – pe „un subit“.