Într-o seară toridă din vara trecută, cînd toată lumea era la Bookfest, am ascultat-o pe romanciera Sylvie Germain vorbind (la Centrul „Sfinţii Petru şi Andrei“ din centrul Bucureştilor) despre ultima sa carte, Rendez-vous nomades (Albin Michel, 2012), amestec de eseu şi proză bună, dar şi despre parcursul său intelectual şi spiritual, despre vechile sale preocupări pentru mistică şi relaţia omului cu divinul. A povestit, cumva edificat, despre maestrul ei, Emanuel Lévinas, despre Simone Weil, Maurice Blanchot şi despre roza lui Angelus Silesius, însă mai ales despre relaţia sa personală cu credinţa şi despre modul în care şi-a asumat-o în această carte insolită şi într-o lume literară franceză mai degrabă atee sau agnostică, dar care i-a acordat recent Marele Premiul al Societăţii Oamenilor de Litere din Franţa.

„Lucrul cel mai important în relaţia cu creştinismul“ – a spus Sylvie Germain la Bucureşti – „este acela de a putea locui în acest spaţiu mental care este Biblia. Nomadismul mi s-a părut o bună analogie, pentru că nomazii rătăcesc prin deşert ştiind totuşi bine unde vor să ajungă, înălţîndu-şi corturile şi locuind acolo. De două sau de trei ori ori în Vechiul Testament se spune că Moise a înălţat un cort în afara taberei sale şi că acel cort era «cortul întîlnirii» unde aştepta un semn de sus, o manifestare a lui Dumnezeu. Ideea acesta minunată, aceea că prezenţa dumnezeirii se deplasează odată cu oamenii, am preluat-o în titlul cărţii mele. Ideea de nomadism este prezentă, de altfel, adeseori în Biblie: întîlnirea lui Iisus cu samariteanca se încheie cu prevestirea zilei în care Dumnezeu va fi cunoscut «în spirit şi în adevăr», nu într-un loc anume, fie el şi unul sacru. Acest lucru înseamnă, poate, că fiecare fiinţă umană este un templu în mişcare. Pentru un om care îl caută pe Dumnezeu, cortul întîlnirii este el însuşi.“

Întîlnirile nomade ale romancierei franceze sînt scurte epifanii întretăiate de scrupule (de la scrupus „piatră ascuţită“) şi apostile despre hazard şi mister, despre deosebirea de esenţă între croyance şi foi, despre „candoarea vidului“ şi, mai ales, despre acea uimitoare „capacitate de deschidere spre altceva, nedat nici de simţuri, nici de inteligenţă şi care s-ar putea numi – cu expresia lui Raimon Panikkar – deschiderea spre transcendenţă“. Doar aşa – pare să spună Sylvie Germain, în răspăr cu cea mai mare parte a literaturii care se scrie azi – scrisul şi cititul au un rost, iar dialogul cu „cuvintele îmblînzite“, în spaţiul limbii comune, poate căpăta un sens. Doar atunci cînd „cortul întîlnirii“ a fost măcar imaginat, are un sens să scrii şi să citeşti despre viaţăiubiremoarte.

Scriitorul nu e însă nici istoric, nici profet – îi dă dreptate Sylvie Germain lui Kundera –, ci doar un „explorator de existenţă“, şi singura lui datorie e să joace jocul („şotronul“) pe cont propriu, fără să-l mimeze pe al altuia: „Romancierul nu este nimic, el nu posedă nici o ştiinţă particulară, el este doar în căutarea pasionată a unui dram de înţelegere a ceea ce este omenesc. El se învîrte în jurul acestei chestiuni, lansează sonde fine sau brutale, scotoceşte şi scormoneşte, se hazardează în ipoteze, bricolează posibile căi de interferenţă şi imaginaţie, extrapolează“. În „cortul întîlnirii“ cu tine însuţi, limba – un vast loc comun deschis/oferit tuturor, crede şi Sylvie Germain – devine limbajul tău propriu doar dacă nu eşti prea grăbit să pari cine nu eşti. Să-ţi asumi acea responsabilitate faţă de înţelesul cuvintelor chiar şi atunci cînd sensul e absent şi tu, ca scriitor, nu faci decît să „veghezi asupra unei suspiciuni de sens“. Scrisul veritabil înseamnă, pentru Sylvie Germain, o mică apocalipsă, o oprire din agitaţia inutilă, care are exact sensul pe care-l poţi capta funcţionînd tu însuţi ca releu: „Scrisul este o modalitate, printre altele, de a încerca să te ţii treaz mai multă vreme în imensul loc comun al lumii, să rămîi treaz în turbulentul loc comun al pasiunilor, să fii la muncă în zumzăitorul loc comun al limbii; şi astfel să ajungi, uneori, la mici lucruri nebănuite, la mărunte apocalipse“.

Rendez-vous nomades este una dintre acele rare cărţi cu adevărat extraordinare, o mică revelaţie literară, nu atît de personală încît să nu poată fi transmisă. Traducerea ei în româneşte ar fi o dovadă de clarviziune editorială.