Scriitorul american Richard Ford (n. 1944) s-a numărat printre invitaţii de anul acesta ai Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) din Iaşi. Dialogul de mai jos este o transcriere parţială a conversaţiei cu Marius Chivu din seara de 4 octombrie de pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”. Cele mai noi traduceri din opera lui Richard Ford: Bărbaţi cu femei (Editura Vellant), Rock Springs, Între ei. Amintiri despre părinţii mei şi Viaţă sălbatică (toate la Editura Black Button Books). 

Să începem cu începutul. În copilărie aţi suferit, ca şi acum, de o ușoară dislexie și sînteți un cititor lent. Ați citit prima carte abia la finalul liceului...

Mai citisem cărți pentru copii, cum ar fi Freddy the pig, dar prima carte serioasă am citit-o la 19 ani. La noi acasă, cititul nu era chiar o prioritate. Tata n-a citit niciodată vreo carte, cel puțin din ce-am văzut eu. Iar mama citea bestseller-uri și probabil credea că pe mine nu mă interesează astfel de cărți, așa că se baza pe școală să mă învețe să citesc. Eram tare lent. Și am crescut într-o casă în care nimeni nu mă bătea la cap să mă descurc mai bine, era suficient că mergeam la școală.

După ce a murit tatăl dvs., ați trecut printr-o perioadă dificilă în care ați spart case, ați furat mașini și seifuri din magazine.

Făceam asta și înainte să moară el.

Mai simțiți nevoia să faceți asta?

Da, rar mi se întîmplă să intru în vreo farmacie din SUA fără să simt mîncărimea de a fura ceva. (Rîde) Însă Kristina (soția – n.tr.) mi-a spus că tehnologia mi-a luat-o atît de mult înainte, încît metodele vechi de a încerca să furi ceva, doar ca să vezi dacă-ți iese, nu mai merg. La vîrsta de 75 de ani, am renunțat să mai fac asta.

E un început ciudat pentru un scriitor, nu?

Nu știu, ce înseamnă un început normal?

Care erau șansele să deveniți scriitor?

Zero. Nu exista vreun motiv pentru care să devin scriitor. Cred că, la 16 ani, moartea tatălui meu a fost actul de eliberare care a făcut ca lumea să mi se pară mai deschisă. Este trist și tragic că și-a pierdut viața la 55 de ani și că asta a avut un efect eliberator asupra mea. Înveți ceva, cînd ești copil, iar tatăl îți moare în brațe și mama e pierdută. Are cumva un efect pozitiv asupra ta. Aceste mici coliziuni între logică și sentiment sînt foarte instructive. Cu alte cuvinte, felul convențional în care trebuie să te simți cînd îți moare tatăl e cumva opus felului în care te simți în realitate. Mi-a părut foarte rău să-mi pierd tatăl, l-am iubit foarte mult. Mama l-a iubit pe tata dintotdeauna, dar pentru mine a fost un doliu cu sentimente amestecate.

S-ar putea spune că tot ceea ce sînteți și ce ați scris datorați morții premature a tatălui dvs.?

E cam simplist. Majoritatea lucrurilor pe care le-am făcut în viață le datorez soției mele, care m-a eliberat într-un fel cum n-a putut face altcineva, ca să pot scrie în continuare. Moartea tatălui meu a ținut doar de șansă. Însă eliberarea pe care mi-a oferit-o Kristina e ceva natural, îi stă în caracter, și de aceea a fost mult mai importantă pentru mine.

În volumul dvs. autobiografic vorbiți despre cît de apropiați erau părinții dvs., cum călătoreau și-și petreceau tot timpul împreună. V-ați născut după ce ei erau căsătoriți deja de 15 ani. De aici și titlul, Între ei, ca și cum apariția dvs. ar fi fost o separare a lor.

A fost mult mai mult decît o separare, a fost ceva ce i-a unit într-un mod cu totul nou. Ei și-au dorit foarte mult un copil și chiar dacă am apărut fizic din uniunea lor și m-au îngrijit amîndoi, așa cum se întîmplă cu copiii, i-am și separat întrucîtva, dar nu în profunzime. Am apărut ca al treilea în viaţa lor, dar ei, de fapt, n-au fost niciodată separați.

V-ați gîndit vreodată că relația dvs. cu Kristina se aseamănă cu cea a părinților dvs.?

Am crezut mereu că o căsnicie e pentru totdeauna și de asta mi-am dorit mereu să fac o relație să meargă pentru totdeauna. Așa a fost viața părinților mei. Nu e un tipar pentru viața mea, nu e o regulă, pur și simplu asta credeam că înseamnă a fi îndrăgostit: pentru totdeauna.

Între ei constă în două eseuri, unul despre mama dvs., scris la cinci ani după moartea ei, iar cel despre tatăl dvs. – scris la 56 de ani după dispariția lui. Ce a fost cel mai greu în a scrie despre tatăl dvs. la atît de mult timp după moartea lui?

O să-ți spun un secret: nu-i nimic greu în a scrie. Dacă auzi vreun scriitor care-ți spune cît de greu muncește el sau ea, înseamnă că trebuie să ai grijă la portofel. Dacă ar fi atît de greu, eu n-aș mai face-o. N-aș putea s-o mai fac. A fost o bucurie și o ușurare să scriu despre tatăl meu. Pentru că a murit cînd aveam 16 ani, n-a fost niciodată pe de-a-ntregul prezent în viața mea, așa cum a fost mama, iar de-a lungul tuturor acestor ani, am acumulat material brut, amintiri, gîndindu-mă cum să încadrez povestea despre viața lui.

N-a fost niciodată ceva greu, a fost ceva ce voiam să fac, ce puteam să fac foarte bine. Și a fost grozav să-l pot imortaliza pe acest bărbat pe care viața nu l-a comemorat. Să fac, din faptul că a fost un om obișnuit, nu chiar memorabil, un subiect de literatură. Asta-mi permite mie scrisul, literatura de imaginație sau memoriile, să fac. Să spun unor cititori: uitați-vă la asta, n-ați mai văzut așa ceva înainte, nu v-a spus nimeni că e ceva important. Uitați-vă mai de aproape și veți vedea că e ceva mai important decît credeați, propria voastră viață e mai importantă decît credeați că este.

Care a fost cel mai neașteptat lucru în munca dvs. la această carte?

Nu m-a surprins ceva anume. Ce spuneam mai devreme, că părinții mei s-au iubit într-un mod care mă făcea pe mine al treilea, nu mai spusesem și nu cred că mai gîndisem asta înainte. Cumva, scriind despre ei amîndoi în același timp, mergînd înainte și înapoi, mi-am dat seama că e un lucru adevărat. Am crescut fără a avea resentimente sau rețineri față de părinții mei, fără să-mi doresc ca ei să fi fost diferiți, fără vreo nemulțumire la adresa lor. Mi-am dat seama că asta s-a întîmplat pentru că știam locul de care aparțineam, între noi trei.

Uneori, cineva îmi spune: „Ai avut o copilărie foarte fericită, nu-i așa?” Răspund afirmativ, apoi mă întreb dacă oare chiar așa a fost, dacă nu cumva am suprimat o amintire oribilă pe undeva, pe care s-o descopăr cînd – dar sînt deja bătrîn, e tîrziu! Nu am vreo amintire urîtă suprimată, mi-am pieptănat întreaga viață, m-am uitat la toate amintirile despre părinții mei.

Un prieten îmi spunea că dvs. trebuie să fi citit toate memoriile care se scriu în ziua de azi și v-ați zis: „Hai să le arăt eu cum se face!”

O prostie. Nu-i adevărat deloc, căci asta ar însemna că scrisul e un sport competitiv.

Și nu este?

Nu, nu e deloc un sport competitiv. În primul rînd, nu știu ce să zic despre alte volume de memorii. În al doilea rînd, este credința mea că atunci cînd unul dintre colegii mei se descurcă bine în lume, eu mă bucur pentru asta. Cînd cineva are succes, cînd cineva scrie ceva minunat, lumea e și ea mai bună. Nu-mi face niciodată plăcere dacă eu mă descurc mai bine versus altcineva, nu mă simt niciodată rău dacă cineva e mai bun și eu nu. Pur și simplu, mi-e întipărit în minte că nu așa se comportă oamenii. 

„Chiar și idioții pot vota” 

Prima dvs. traducere în limba română a fost romanul Cronicarul sportiv, chiar prima carte cu personajul Frank Bascombe, după ce ați fost la rîndul dvs., o perioadă scurtă, cronicar la Sports Illustrated. V-ați gîndit atunci că veți ajunge să scrieţi o tetralogie?

Nu, m-am gîndit că va fi o singură carte. Dar a fost un fel de salvare pentru mine, căci mai scrisesem două alte cărți pe care nu le citise nimeni.

Mai puțin Raymond Carver.

El a citit-o pentru că l-am pus eu. Și nu sînt sigur că i-a plăcut, deși asta mi-a spus. La a treia carte, Cronicarul sportiv, agenta mea mi-a spus: „Ford, dacă romanul ăsta la care lucrezi nu va avea succes, ești terminat, gata!” Așa că am lucrat la cartea aia mai mult decît la orice altceva pînă atunci, dar am crezut că va fi o singură carte. Nu m-am gîndit că vor exista continuări. Chiar dacă acum sînt patru cărți, și curînd vor fi cinci, toate legate, încă le gîndesc pe fiecare drept o carte independentă, nu e ca și cum aș continua un plan pe termen lung. Nu vreau să fiu distras. Ca să fii romancier, trebuie să fii foarte prezent, să nu te gîndești la ce e pe lîngă, înainte sau înapoi.

De ce o durată atît de mare între cărțile dvs.?

În primul rînd, pentru că nu am altceva de făcut. Pur și simplu așa funcționează creierul meu. Sînt dislexic, gîndesc încet, îmi place să-mi iau tot timpul necesar, decît să ating o normă anume sau să respect programul unei edituri. După mine, lumea nu are nevoie de multe cărți, ci de cîteva cărți bune. Cînd fac lucrurile pe grabă, de regulă nu ies bine. Așa că nu mă grăbesc.

Această a cincea carte cu Frank Bascombe va fi plasată în era Trump?

E foarte greu să scrii cuvintele „Donald Trump” pe o pagină fără să simți că-ți afunzi toată cartea într-o mlaștină. Probabil voi veni cu o strategie ingenioasă, în felul celei folosite acum de majoritatea americanilor: nu ne place să-i rostim numele. Doare cînd facem asta. Probabil voi găsi o modalitate ca omul să fie prezent în carte fără a fi nevoie să-i spun numele de prea multe ori. E, oricum, un nume urît.

E adevărat că ați fost aproape de a pocni un bărbat doar pentru că avea un abțibild cu Trump pe mașină?

Nu, asemenea lucruri sînt invenții. Oamenii-și pot pune orice pe mașină fără să se teamă c-o să vin să-i pocnesc. Dacă ăsta ar fi cazul, atunci aș pocni oameni tot timpul. Sîntem o țară liberă. Chiar și idioții pot vota.

Frank Bascombe a fost pus mereu în aceeași ligă cu personaje mari, precum Rabbit Angstrom al lui John Updike sau Nathan Zuckerman al lui Philip Roth. Dacă ar fi să faceți un top al acestor trei personaje în ordinea măreției lor literare, cum ar arăta?

Dar nu trebuie să fac asta. Așa că n-o voi face. Dar probabil m-aș pune pe mine pe locul al treilea, doar ca să fiu politicos. Nu l-am cunoscut pe Roth, dar l-am cunoscut pe Updike destul de bine. Ei sînt oameni, nu sînt simboluri, pentru mine. Scriindu-și cărțile, ei au dat tot ce-au avut mai bun. Pentru mine, nu există competiție între ei. I-am putut spune lui John Updike că romanul lui, Rabbit e bogat, a însemnat foarte mult pentru mine, și că dacă n-ar fi avut acea imaginație minunată, de a uni cele patru cărți, poate nu m-aș fi gîndit nici eu să-mi leg aceste cărți.

La un moment dat, a existat ideea unei miniserii HBO cu Frank Bascombe.

Da, mi-au dat o grămadă de bani și, din punctul meu de vedere, nici nu era nevoie să facă mai mult. Mi-au dat bani timp de cinci ani, pentru ca, în final, să spună că pînă la urmă n-o să mai facă serialul. Le-am zis: „Mulțumesc foarte mult!”

Dar Wildlife, filmul făcut de Paul Dano anul trecut după cartea dvs., v-a plăcut.

Da, mi-a plăcut, mi s-a părut realizat meticulos, e mai mult filmul lui Paul Dano, decît o adaptare după cartea mea. Cînd ne-am întîlnit, i-am spus: „Îmi cumperi volumul și asta mă bucură foarte mult, dar vreau să înțelegi: cartea mea e cartea mea. Nimic nu mi-o va putea pîngări. Aşa că ia-o și fă ce vrei cu ea. Dacă vrei să folosești doar titlul, sau doar o scenă, sau nici o scenă, pur și simplu fă cel mai bun film posibil.” Și cred că i-a plăcut asta. Nici un regizor nu vrea să fie urmărit sau inhibat în vreun fel de scriitor. Asta era clar. Pe mine mă interesau doar banii. M-au plătit, mi-a convenit. Chiar dacă sună cinic, nu e, e doar practic.

Cît de mulți bani?

Nu atît de mulți pe cît ai crede. Înainte, în anii ʼ70-ʼ80, se plătea mai bine. Acum, o carte mică, precum Wildlife/Viață sălbatică, care a apărut la Black Button Books, poate fi scoasă doar la o editură independentă. Cînd lucram pentru Paramount, în anii ʼ70, erau mereu mulți bani, toată lumea era plătită bine. Acum, cînd studiourile sînt mai sărace și se fac numai filme epice spaţiale, filme stupide, bugetul e mai mic și sînt plătit mai puțin.

Puteți spune şi publicului ce film ați văzut aseară în camera de hotel?

(Rîde) Kristina și cu mine am ajuns în oraș aseară și ne-am uitat la Ziua cîrtiței la televizor. A fost un mod straniu de a ajunge în România, dar eram obosiți și adormiți. Nu-l mai văzuserăm înainte și n-am înțeles de ce e un clasic atît de iubit. 

„Toți avem în noi voci diferite” 

Ce parte din lucrul la o carte vă place cel mai mult?

Cel mai mult îmi place să mă aflu în mijlocul cărții, atunci cînd nu-ți amintești începutul, dar încă n-ai ajuns la final. Atunci ești pe de-a-ntregul prezent, atunci ai ocazia să faci cartea mai bună. La început, cînd scrii prima frază, primele pagini, ai sentimentul că te afli pe marginea unei prăpastii: ai face bine să-ți iasă cartea asta! Ajungi la final, doi-trei ani, 200.000 de cuvinte mai tîrziu, și-ți dai seama: Doamne, mai am doar o șansă să-mi iasă! În mijlocul cărții, acolo te simți cel mai bine romancier: ești în interior, complet scufundat, lucrurile pe care le realizezi fac cartea mai bună.

Cum abordați o idee? Știți de la început că va fi o proză scurtă sau un roman?

Iau o decizie bazată pe cît de multă energie simt că am. Dacă mi se pare că am energie pentru trei ani, atunci voi scrie un roman, dacă am energie doar pentru o lună, va fi o proză scurtă. Iau astfel de decizii, chiar dacă arbitrare, încă de la început, căci e folositor să știi exact ce ai de făcut, înainte s-o faci.

În scrierea unui roman, acumulez mult material brut în carnetul meu de notițe, pe care-l port tot timpul cu mine. La finalul a doi-trei ani de acumulat material, mă uit la el și încep să pun unele lucruri aici, altele dincolo, să repartizez anumite replici unui personaj, să pun anumite pasaje la locul lor, iar după vreun an de făcut asta, simt cam cum va ieși cartea. Îmi stă în fire să planific totul, îmi place să fac asta, să iau decizii cînd lucrurile nu sînt presante, cînd sînt liber.

Dar e idiosincratic și subiectiv, nu promovez metoda asta ca fiind modul în care oamenii ar trebui să scrie romane. Oamenii ar trebui să scrie romane în felul în care pot ei să scrie romane. Nu există o singură metodă. Iar a mea e costisitoare ca timp și dificilă. Dar e în regulă, pentru mine funcționează.

După succesul Cronicarului sportiv, ați publicat Rock Springs, care a devenit o carte lăudată de toată lumea. Mi se pare că a  publica o carte de proză scurtă după un roman înseamnă că aveți mare încredere în arta prozei scurte.

Asta am crezut și eu despre mine, am descoperit că pot scrie proză scurtă. Toți prietenii mei erau scriitori de proză scurtă: Raymond Carver, Tobias Wolff, Ann Beattie, Joy Williams, Tim O’Brien. Ei scriau niște povestiri atît de bune, încît făceau proza scurtă să pară ușor de scris. Însă pentru mine proza scurtă nu fusese niciodată ușor de scris, o găseam cumva năucitoare, nu scrisesem vreuna bună. Era însă vremea în care scriitorilor li se cerea să citească ceva în public, iar prietenii mei, Ray și Toby, aveau mereu cîte ceva gata. Așa că m-am gîndit, la naiba, am nevoie de niște povestiri de citit în public! Așa că m-am apucat de învățat cum se scrie proza scurtă, ca să am ceva de citit publicului. La fel ca multe motivații artistice, a început cu un raționament practic. Așa a fost și pentru mine. Nu voiam să fiu tipul care stă la marginea canapelei, fără vreo proză scurtă de citit. Am scris Rock Springs în același timp cu Cronicarul sportiv. După șase luni de scris la Cronicar, oboseam sau mă plictiseam, și scriam o povestire. Așa încît, după patru ani, am avut o carte de proză scurtă și un roman.

Aceste două cărți sînt totuși complet diferite.

Da, cred că toți avem în noi voci diferite. Ceea ce facem noi, scriitorii, e să valorificăm diversele voci pe care le avem în interior: vocea cu care vorbim cu duhovnicul, dacă avem unul, sau cu un profesor. Sînt voci, retorici și vocabulare diferite, pe care scriitorii le pun la treabă. Eu aveam o voce despre care nu știam, care era potrivită pentru a spune povestea unui cronicar sportiv din New Jersey. Dar aveam și o voce potrivită pentru poveștile oamenilor care lucrau la calea ferată din Montana anilor ’60. Sînt genul de persoană care poate imita oamenii, e ceva ce am făcut mereu.

Apropo de imitații, în lumina asta, semănaţi cu Clint Eastwood tînăr.

(Rîde) Ce simpatic. Dar aș prefera să fiu un Clint Eastwood bogat.

Ați auzit sau ați văzut unele dintre întîmplările povestirile din Rock Springs la motelul bunicului dvs., ca adolescent?

Am crescut la un hotel mare, am văzut multe lucruri urîte sau sinistre, categoric, am văzut moarte, sau oameni făcînd lucruri bizare, purtînd pistoale, amenințînd, bătîndu-se, dar văzînd aceste întîmplări, nu m-am gîndit că sînt nefirești în comportamentul uman. Nu mi-a spus nimeni că ar fi straniu, era ceva normal. Eu tind să cred că majoritatea lucrurilor pe care le facem sînt normale, e felul meu de a privi lumea. Privind Rock Springs, poți spune că asta-i natura umană, și așa am încercat s-o povestesc.

Îmi place mult că cele trei cărți de proză scurtă ale dvs. nu sînt doar colecții de povestiri, ci împărtășesc aceeași tematică, atmosferă, personaje.

Da, mi-a plăcut mereu să fac cărți de proză scurtă integrate, cumva.

Va fi la fel și cu următoarea dvs. carte de proză scurtă, Sorry for Your Trouble?

Da. Unsprezece povestiri cu tematică irlandeză. Familia mea, mai ales pe partea tatălui meu, e irlandeză. Eu și Kristina am călătorit în Irlanda destul de des în ultimii douăzeci de ani. Mi-am dat seama că am acumulat limbajul, experiența, am observat cîți irlandezi s-au mulat pe viața în SUA, devenind mai puțin vizibili ca fiind originari din Irlanda, așa că mi-am zis că voi scrie despre oameni pe care altfel nu i-ai remarca. Asta a fost mereu o motivație pentru mine, să atrag atenția cititorului către ceva ce, cum spunea De Kooning, atît de bine cunoscut, încît să nu mai fie observat. Nu am teorii despre imigranți, va fi o carte despre irlandezi, despre imigrație mult înainte ca această să devină subiectul fierbinte care este în prezent. 

„Scrisul e o crimă lipsită de victime” 

Spuneați, la un moment dat, că diferența dintre roman și povestire este doar de lungime. Am fost puțin dezamăgit atunci, apoi m-am gîndit că vreți să spuneți că ele împărtășesc aceeași complexitate. Și tot dvs. spuneați că romanul iartă mai mult decît proza scurtă.

Romanul are atît de multe cuvinte, poate 150.000, încît ai multe moduri de a face lucrurile să iasă bine. Dar o povestire are, poate, 5000 de cuvinte. Ai atîtea modalități de a greși într-o proză scurtă! Poți duce acțiunea în direcția greșită, sau un personaj poate spune ceva greșit, balanța e delicată, chiar precară. Pe cînd un roman are atîtea părți formale, atîtea cuvinte, personaje, scene, unghiuri, încît ai mult mai mult spațiu pentru a acoperit o mică pată, spre deosebire de o povestire, unde toate aceste lucruri sînt bine evidențiate, vezi mereu toată osatura poveștii în sine. În proza scurtă, ai senzația că totul trebuie să fie aproape în echilibru perfect. Asta e ceva ce am observat eu. Poate dacă aduci alt scriitor pe canapeaua asta, el sau ea îți va spune ceva diferit. Cum spunea Somerset Maugham: „Există trei reguli pentru a scrie un roman. Din păcate, nu știe nimeni care sînt acestea.”

Un roman scurt, precum Wildlife, și unul mai lung, cum e Canada, au același ADN narativ precum Rock Springs. Ce v-a făcut să dezvoltați ideile de acolo în roman și nu în proză scurtă?

A fost pur instinctual. Pot spune povești folosind vocea unul adolescent de 16 ani, și pe atunci aveam mai multe de spus cu acea voce. Acum cred că am epuizat-o. Am simțit ceea ce Katherine Anne Porter numește „o agitație” în inima și creierul meu ca să mai încerc, să fac asta mai bine, să fac o poveste mai lungă. Nu vreau să ajung la sfîrșitul vieții mele și să mai am ceva de spus. Vreau să fi folosit totul. Și folosesc totul scriind. Nu-mi va face bine dacă rămîn cu multe povești nespuse. Cînd a murit Updike, în The New Yorker a apărut un articol apreciativ la adresa lui, scris de Adam Gopnik, care spunea despre acesta că, pur și simplu fiind scriitor, devenise „exprimat în întregime”, ceea ce însemna nu că a scris mult, căci a scrie nu e o exprimare a sinelui, ci că Updike n-a lăsat nimic nefăcut. Și acesta e și scopul meu, să nu las ceva neterminat.

Toate cărțile dvs. sînt construite în jurul dezastrelor: căsnicii eșuate, nenoroc, despărțiri, moarte a părnților, o catastrofă naturală...

(Cu ironie) Nu m-am gîndit niciodată la asta, e interesant. Dacă cauți drama, sigur. Cînd cauți drama, cauți într-o parte a vieții tale. Dar, în apărarea mea, dacă un personaj își spune povestea despre ceva teribil ce s-a întîmplat, faptul de a o povesti este măturia că se poate supraviețui acelor dezastre. Chiar dacă subiectul e sumbru, catastrofal, mi-am zis întotdeauna: dacă singurătatea e o boală, atunci povestea este leacul.

Această preocupare a dvs. pentru subiecte întunecate are vreo legătură cu propriile temeri? Ați avut, totuși, o viață frumoasă.

Am avut o viață minunată. Am întîlnit-o pe fata pe care o iubesc, n-am avut copii, iar asta e grozav. Nu știu, mi se pare un raționament prea drastic. La vîrsta mea, nu mă tem foarte tare de moarte, căci am văzut-o de aproape de mai multe ori. Probabil e vreo legătură cu temerile mele interioare, dar nu știu care sînt aceastea, sînt lucruri la scris care nu pot fi explicate. Trebuie să rămînă ceva misterios la propria persoană, ceea ce nu-mi place prea mult. Îmi place, vorbind în fața unui public, să pot spune că a fi scriitor nu e foarte greu, că sînt un om obișnuit, că oricine poate face asta.

Există jumătate de milion de scriitori pe Planetă în momentul acesta.

E o crimă lipsită de victime. Nu e nimeni rănit dacă scrii o povestire slabă, nu face nimănui rău dacă ai o jumătate de milion de scriitori și dacă nu toți sînt buni, eu n-am o problemă cu asta. 

„Încă mai boxez” 

Cum ați ajuns boxeur?

Îmi plăcea să mă bat și ajungeam în multe încăierări, pentru că sînt gură-spartă. Nu eram însă prea bun la bătăi și ajungeam acasă făcut praf. Așa că bunicul meu mi-ai zis că trebuie să mergem la sala de sport din Little Rock, ca să învăț să boxez cu echipa Golden Gloves. Și a ieșit destul de bine, încă mai boxez uneori, dar nu mă mai arunc în bătăi, sînt prea bătrîn pentru asta.

L-ați fi făcut knock out pe Hemingway, dacă v-ar fi criticat negativ?

Nu știu, era gras și bătrîn, probabil aș fi reușit. Știam un tip în Toronto, în anii ’80, pe nume Morley Callaghan, un prozator destul de bun și boxeur. A avut un meci cu Hemingway și l-a pus la pămînt. Probabil a fost singurul lucru bun pe care l-a făcut. Dar asta înseamnă că se poate să-l faci pe Hemingway knock out.

Ați învățat să cîntați la chitară? Într-o scenă din memorii, tatăl dvs. vă aduce cadou o chitară Gibson.

Da, am învățat să cînt. Pentru aniversarea mea de 16 ani, tata mi-a făcut cadou o chitară frumoasă. Am început să iau lecții imediat, apoi el a murit, la o săptămînă după ziua mea. Am continuat să iau lecții ani buni după aceea. 

„Imaginația e dovada lucrurilor nevăzute” 

Am auzit deseori cum unii scriitori au o idee, o pun deoparte 25-30 de ani, apoi se întorc la ea și o dezvoltă. Dvs. cît timp v-ați ținut manuscrisul la Canada în congelator?

28 de ani.

Același congelator?

Nu, mai multe, de-a lungul vieții. Dar nu era manuscrisul, ci doar o grămadă de notițe. Am început în 1987, cred, fără a ști neapărat unde merg, apoi a intervenit ceva și nu l-am mai continuat. Dar credeam că e o idee atît de bună, o poveste despre un tînăr băiat american căruia i se întîmplă ceva și e dus peste graniță, în Canada. O idee rudimentară, dar părea atît de plină de posibilități și mi-a plăcut atît de mult, că am ținut-o minte și, cînd îmi venea cîte o idee care mi se părea că se potrivește acolo, o notam în carnet și o adăugam celor din congelator. Asta pentru că părinții mei proveneau din familii din zona rurală a Akansas-ului, care aveau case din lemn și cuptoare pe lemn, așa că locuințele lor ardeau. Așa că lucrurile de valoare, testamentele sau acțiunile se țineau în congelator, ca să le poți găsi în caz că arde casa. Fac asta și acum.

Focul e prezent destul de des în cărțile dvs.

Incendiile pădurilor ucid, inevitabil, multe animale sălbatice. Cînd scriam Wildlife, găsisem o știre despre un urs, care s-a urcat în copac, iar focul pur și simplu înghițea arborele. Ursul striga ascuțit, făcea un zgomot teribil și, citind textul, am știut că trebuie să pun povestea undeva în carte, doar ca să pot trece peste asta. Nu ca s-o suprim, ci ca să fac oamenii să înțeleagă despre ce e viața în sălbăticie. Wildlife înseamnă că unii sînt lăsați în urmă, că unii nu supraviețuiesc. La fel ca și în civilizație, de altfel.

Dumnezeu e, însă, absent din cărțile dvs.

Dumnezeu nu e absent, pur și simplu nu e acolo. Pur și simplu, el sau ea n-a ajuns acolo, deci nu poate fi absent. Ar fi absent doar dacă l-am căuta, iar eu nu-l caut. Poetul american Wallace Stevens spunea că, într-o epocă a lipsei de credință, e datoria poetului sau a scriitorului să aducă satisfacția credinței. Asta am încercat să fac și eu, în stilul meu. Pentru mine, singura religie pe care o am, cam la fel ca cea despre care se discută în Evrei, unde Biblia spune cum credința este dovada lucrurilor nevăzute. Pentru mine, imaginația este dovada lucrurilor nevăzute. Cele două nu sînt chiar așa îndepărtate, pur și simplu nu am acea viziune a unui tată care te privește de undeva de deasupra, cum e în cazul religiei. Par să satisfacă aceleași nevoi, aceeași foame de a crede în ceva ce nu poți numi, în ceva ce poți crea, ce poate exista cînd îl realizezi tu.

Părinții sau bunicii dvs. aveau relații instituționalizate cu religia?

Da. Eu am fost crescut în biserica presbiteriană, dar pur și simplu nu s-a prins de mine. Nu te poți obliga să crezi.

Am o întrebare de la Jonathan Franzen pentru dvs.: „Apropo de viața de apoi a cărților, faptul că oamenii tineri nu mai citesc romane din secolul al XIX-lea – Richard, gîndul la posteritate te-a preocupat vreodată?“

Asta mă duce cu gîndul la multe lucruri. Cu tot respectul pentru prietenul meu Jonathan Franzen, pur și simplu nu cred că oamenii nu mai citesc romane din secolul al XIX-lea. Cred că ei sînt la fel de deschiși, chiar dacă sînt o grămadă de lucruri în viața modernă care ne aglomerează timpul. Dar sînt încă tineri care citesc cărți din acel secol. Așa că răspunsul ar fi nu, nu m-am gîndit niciodată la posteritate și nu mă gîndesc nici acum.

Într-unul dintre Sonetele lui Shakespeare se spune că veselia prezentului e rîsul prezentului. Vreau să scriu cărți pentru oameni care trăiesc acum, să le ofer ceva ce pot folosi în viață. Ceea ce nu pot controla e ce se va întîmpla după ce eu dispar. Așa că nu mă gîndesc la asta. Pur și simplu nu e în natura mea să fac proiecții dincolo de mormînt, să mă gîndesc la ce se va întîmpla cu cărțile mele. Încerc să scriu cele mai bune cărți pe care le pot scrie astăzi. Aș fi foarte suprins dacă Jonathan a crede altceva. Din cauza intensității cu care scrie, e un scriitor foarte ancorat în prezent. 

a consemnat Marius CHIVU

transcriere şi traducere de Cristina ȘTEFAN