Livius Ciocârlie, Mai degrabă îmi vine să rîd, dialoguri de Robert Şerban, Editura Brumar, 2015.

Angela Baciu, 4 zile cu Nora, Editura Charmides, 2015.

Mă dau în vînt după cărţile-interviu cu scriitori, mai ales cînd acestea au în spate o poveste. Am scris aici relativ recent despre cele apărute la Casa de Pariuri Literare cu Ioan Es. Pop şi Octavian Soviany, revin acum cu alte două ai căror protagonişti sînt doi dintre seniorii literaturii noastre, ambii ajunşi la vîrste rotunde. Livius Ciocârlie a împlinit în această toamnă 80 de ani, Nora Iuga va împlini în curînd 85 de ani.

>În 1997, tînărul scriitor, pe atunci, Robert Şerban îi lua un interviu pe reportofon („primul meu interviu serios“) lui Livius Ciocârlie, considerat a fi unul dintre marii profesori de la Filologia timişoreană. Aproape nouă ani mai tîrziu, acelaşi Robert Şerban, ajuns între timp jurnalist de televiziune, îl invita în studioul emisiunii sale A cincea roată pe acelaşi Li­vius Ciocârlie, pensionat între timp şi mutat definitiv la Bucureşti, căruia îi adresa aceleaşi întrebări, fără ca interlocutorul să realizeze că i se înscenase un mic experiment. Placheta de faţă reuneşte, aşadar, cele două dialoguri pe care le separă aproape un deceniu, dar pe care le uneşte setul de întrebări. Un alt aspect al experimentului ţine de lectura plachetei, căci curiozitatea te face să dai paginile înainte şi înapoi pentru a citi răspunsurile în paralel. Eu, cel puţin, aşa am citit volumaşul, încercînd să urmăresc coerenţa (dacă acesta e cuvîntul potrivit) unui diarist cunoscut mai ales prin faptul că şi-a construit un personaj contradictoriu căruia îi place să se laude cu precaritatea memoriei în timp ce se joacă de-a confesiunea, chestionîndu-şi propria sinceritate.

Ei bine, aceste două interviuri stîrnite de aceleaşi întrebări la distanţă mare de timp ni-l arată pe Livius Ciocârlie coerent fără a fi redundant. Întrebat dacă se simte un om liber, în 1997 răspunde: „Mă simt din ce în ce mai liber“; pentru ca nouă ani mai tîrziu să vedem că procesul eliberării („din ce în ce“) se produsese: „Da, mă simt un om liber“. Constată Robert Şerban: „Aveţi o anume răceală…“, pe care Livius Ciocârlie o explică, în primul dialog, prin „apatie“, iar în al doilea, prin „timiditate“. Întrebat ce‑i trebuie unui personaj/om ca să trăiască, scriitorul livrează aceeaşi teorie, ceva mai dezvoltată, ca de altfel toate răspunsurile sale, în dialogul televizat: „Ca să trăiască, omului îi este necesară capacitatea de a se iluziona“ (în 1997) şi „Omul nu poate trăi fără iluzii; în primul rînd iluzia că ce face merită făcut“ (în 2005). Alte afirmaţii care revin: „Una din «calităţile» mele cele mai mari este că uit imediat tot ce spun şi tot ce scriu“ vs. „Doamne, ce autor mai sînt şi eu! Uit tot ce-am scris, nu mă recunosc în ce-am scris“ sau „Cînd pot fi cu mine însumi, în capul meu nu se întîmplă nimic“ vs „De obicei nu mă gîndesc la nimic. Dacă stau locului, e vid în capul meu“.

Aceste două dialoguri în oglinda timpului/vîrstelor conturează fin portretul lui Livius Ciocârlie, de departe cel mai original diarist din literatura noastră. Aşa cum Radu Cosaşu este cel mai original nuvelist – aceşti doi minunaţi scriitori formînd faţa şi reversul a ceea ce eu aş numi cvasi(non)-ficţiunea.

Între celelalte coperte sînt adunate patru dialoguri dintre Nora Iuga şi Angela Baciu din iunie 2010, dialoguri prilejuite de două întîlniri cu cititorii, una la Biblioteca „V.A. Urechia“ din Galaţi, cealaltă la Biblioteca „Panait Istrati“ din Brăila, plus un dialog televizat. Există o anume emoţie în aceste întîlniri, căci Nora Iuga se simte legată familial de cele două oraşe: străbunica maternă a scriitoarei era gălăţeancă, iar bunicul, brăilean. Angela Baciu face oficiile acestor întîlniri cu publicul şi tot ea pune şi întrebările, dar nu pe toate, aspectul inedit al cărţii fiind că preia (cu indicaţii în paranteză, inclusiv de atmosferă) şi intervenţiile din sală, întrebări puse uneori de elevi, inclusiv sub forma unui „bileţel din public“. O altă coloratură specială o reprezintă faptul că dialogul este ritmat cu momente de lectură, poemele fiind şi ele reproduse în carte. Acest aspect de transcriere fidelă, pe lîngă senzaţia de live show pe care o oferă cărţii, are însă şi neajunsul redundanţei. În faţa a trei publicuri diferite, scriitoarea repetă, în mod inevitabil şi chiar necesar, unele lucruri ce ar fi meritat editate în formula tipărită. Angela Baciu încadrează foarte bine dialogurile cu pasaje în proză prin lentila cărora urmărim filmul întîlnirilor şi gesturile din spatele cortinei, dar uneori acestea sînt scrise dezlînat.

Nora Iuga în dialog este însă aşa cum o ştim: vivace, exuberantă, povestind cu vervă, nostalgie şi umor. Vorbeşte despre toate: experienţa de bursieră berlineză (poate chiar prea mult), traducerile din trei autori nobelizaţi (Grass, Müller şi Jelinek), despre „trecuturile“ sale (adolescenţa sibiană, mariajul cu regretatul poet George Almosnino, debutul cu poezie de la 37 de ani şi cel în proză de la 62, vacanţele la 2 Mai, profesorii Ştefania Golopenţia, Călinescu, Vianu), mîndria de a fi mama balerinului Tiberiu Almosnino, prieteniile şi simpatiile literare (Mazilescu, Turcea, Ivănceanu, Abăluţă, Angela Marinescu ş.a.). Din păcate, există şi momente mai puţin inspirate, acelea în care Nora Iuga se plînge de lipsa recunoaşterii naţionale, a receptării critice satisfăcătoare ori a prezenţei în nu ştiu ce istorie a literaturii (complexul/obsesia scriitorului român), precum şi frecuşurile personale cu unii scriitori sau traducători. De fapt, nu există ceva mai plicticos, mai urît, mai inutil şi mai defavorizant decît lamentaţia eternă a scriitorului (român) care nu se simte apreciat la justa valoare!

Rezumînd: doi scriitori din aceeaşi generaţie, Nora Iuga şi Livius Ciocârlie, unul mai degrabă poet, celălalt mai degrabă eseist; unul nostalgic confesiv, celălalt apatic pansiv; două personalităţi diferite ca temperament şi formare literară (germană vs franceză); două feluri de a privi viaţa şi literatura – unul atras de viaţă, celălalt retras din ea, unul scriind, celălalt rescriindu-se. Două cărţi-interviu seducătoare, dar, mai ales, complementare.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Nora IUGA
4 zile cu Nora (fragment)

O viaţă întreagă am fost săraci. La Sibiu locuiam cu chirie într-o locuinţă foarte modestă, exista o cameră unde dormeam cu părinţii şi mai aveam şi o bucătărie. Acolo în bucătăria aceea mică îmi făceam eu lecţiile. Ca orice copil, nu mă interesau toate disciplinele şi cartea cea mai mare (ca dimensiuni) era cea de istorie. Şi în cartea de istorie încăpeau cărţi mai mici. La vîrsta aceea (aveam vreo 11-12 ani) eram înnebunită după colecţia „Femei celebre“, îmi plăceau atît de mult Lola Montès, Contesa de Brinvilliers sau Marchiza de Montespan şi destinele lor tragice, toţi amanţii care mureau pentru ele, poveştile alea melodramatice, încît visam să devin – ce crezi? – curtezană! Îţi dai seama că părinţii nu mă lăsau să citesc asemenea cărţi, dar eu le împrumutam şi le citeam cu o furibundă curiozitate şi, pentru că erau de format mic, reuşeam să le ascund în cartea cea mare de istorie, făcîndu-mă că învăţ. Ei bine, tata, în dormitor, studia tot timpul – era un muzician bun şi foarte conştiincios, repeta cînd concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms, cînd concertul de Beethoven, bineînţeles avea şi alte bucăţi preferate. Şi în timp ce ascultam la vioară piesa „Zefirul“ de Jenö Hubay, am simţit aşa deodată că îmi vine să scriu. În efluviile muzicii, în mirosul de varză cu ciolan care venea din oala de pe plită, pe un maculator vechi, m-am apucat să scriu prima poezie…

Debutul meu a avut loc tîrziu, chiar foarte tîrziu, dacă la vîrsta de 12 ani scriam, am renunţat să mă mai gîndesc la poezie… Am debutat cînd eram bibliotecară. De fapt, am început să scriu serios poezie cînd, pornind de la un act de caritate – îi citeam versuri unui poet orb, avocatul Stanimir –, m-am decis să particip la un cenaclu literar la o Casă de Cultură (pe vremea aceea se numea „Magda Isanos“) şi la cenaclu l-am cunoscut pe bărbatul meu Nino. Probabil că, dacă nu îl cunoşteam pe el, nu deveneam poetă, sau… sîntem, de cînd ne naştem, ce sîntem.