● Gisèle Harrus-Révidi, Qu’est-ce que la séduction?, Petite Bibliothèque Payot, Paris, 2010. 

Vitrina unui magazin de antichităţi. Îmi atrag atenţia două mici tapiserii înfăţişînd episoade galante. În primul tablou, un tînăr, lăsat pe un genunchi, ridică priviri imploratoare şi mîini gata să apuce braţele subţiri ale unei frumoase care, dintr-un leagăn, îi trimite, pe deasupra volanelor, un zîmbet echivoc. În al doilea tablou, apare acelaşi cuplu, însă cu roluri inversate. Ea, încercînd să-l reţină, cu priviri disperate, îl prinde de umeri, dar el este deja răsucit, în picioare, gata să se îndrepte spre o altă frumoasă aflată într-un colţ al grădinii, ce pare să-l aştepte cu priviri plecate feciorelnic şi obraji îmbujoraţi. Cineva doreşte să cumpere doar prima tapiserie, dar anticarul îi atrage atenţia că cele două scene sînt inseparabile, decurg una din alta, la infinit. 

Într-adevăr, seducţia e o armă cu repetiţie, ea nu poate funcţiona decît în lipsa ataşamentelor, cucerirea şi abandonul succedîndu-se într-un ciclu infernal, alimentat de permanenta disponibilitate a celui ce se simte liber, se vrea liber sau nu ştie să fie liber. Dacă întotdeauna într-un cuplu e destul de limpede care dintre cei doi se plictiseşte primul şi dă semne că vrea să iasă din joc, nu e cîtuşi de puţin clar cine a iniţiat de fapt relaţia. Cel care a făcut primul pas explicit, într-o tactică de seducţie activă, sau cel care a transmis semnale discret-imperceptibile, mai mult sau mai puţin conştiente, exercitînd o seducţie pasivă, subtilă, dar irezistibilă? Din fericire misterul rămîne intact, în ciuda tuturor investigaţiilor făcute atît de psihologi, cît şi de experţii în mediatorii biochimici consideraţi responsabili de emoţiile şi sentimentele care ne încearcă în astfel de situaţii. Literatura a ridicat la rang de mit universal portretul seducătorului insaţiabil, prin figura lui Don Juan, lăsînd însă enigma seducţiei intactă, în stadiul de materie primă mereu reluată, imposibil de epuizat. 

Nici Gisèle Harrus-Révidi nu îşi propune să elucideze problema, dar încearcă să surprindă dintr-o perspectivă psihanalitică atît resorturile care definesc profilul seducătorului, cît şi transformările actuale în procesul seducţiei. Ea se întreabă – retoric – dacă mai există astăzi condiţii pentru seducţia clasică. În epoca în care totul se marketizează, în care ni se propun nenumărate manuale de seducţie, cu o recomandare specială pentru tehnicile de seducţie rapidă, în vederea consumului sexual imediat, unde s-ar mai putea refugia neliniştea aşteptării, pe ce ecran s-ar putea proiecta fantasma, cînd mai apucă să bată pulsul dorinţei, dacă relaţiile se sfîrşesc înainte chiar de a începe? Discursul învăluitor şi aluziv poate fi înlocuit fără regret cu limbajul minimal de SMS. Intoleranţa la frustrare şi nerăbdarea împiedică apropierea gradată şi acumularea de tensiune erotică. După astfel de experienţe terminate la fel de abrupt precum au început, nu rămîne nici măcar gustul dezamăgirii, pentru că nu a fost vreme de dus cu vorba şi nici nu a încercat nimeni să amăgească. Dispare atît timpul de latenţă specific seducţiei autentice, cît şi cristalizarea de care vorbea Stendhal, cu tot tratamentul ei fantasmatic. Seducţia clasică păstra un versant metafizic, de transport, de răpire, de ieşire din sine şi de pătrundere dacă nu în altă lume, măcar într-o zonă de promisiune a unor trăiri departe, foarte departe de presiunea ternă a vieţii de zi cu zi. De aici potenţialul ei subversiv şi asocierea seducţiei cu tentaţia demonică. Prea multă putere de seducţie ar atrage automat pedeapsa divină. Pericolul trebuia să fie pe măsură, adică mortal. Unei femeie care iradia o ameninţătoare forţă de seducţie i se aplica eticheta stigmatizantă de femeie fatală. Pentru a-şi merita numele, seducţia trebuie să aibă loc într-o atmosferă de transgresiune, de forţare a limitelor, a normelor, de încălcare a interdicţiilor. Personajul lui Molière îşi dorea chiar mai mult. Lui nu-i ajunge Pămîntul, regretă că nu există şi alte lumi în care să-şi extindă cuceririle amoroase. 

Şi pentru că problema seducţiei e o chestiune serioasă, de viaţă şi de moarte, o să termin cu un banc. În prima noapte împreună, din cearceafurile proaspăt şifonate el se ridică brusc, caută într-un sertar şi scoate o agendă în care mîzgăleşte repede ceva. Ea, iritată: „Ce faci acolo? Eşti chiar atît de nerăbdător să mă treci pe lista ta de cuceriri?“ La care el, nevinovat, răspunde: „Nici vorbă, draga mea, mă grăbeam să te şterg!“