Marian Ilea, Zeppelinul piticului, cu ilustraţii de Mihai Olos, Editura Paralela 45, 2018. 

Debutat în 1990 şi autor a peste o duzină de romane, volume de proză scurtă şi teatru, multe publicate din păcate la edituri modeste, premiat de vreo două ori, maramureşanul Marian Ilea (n. 1959) este un scriitor care ar merita mult mai multă consideraţie. „Marian Ilea a rămas fidel proiectului său, fiecare carte a sa este despre oamenii şi istoria a două spaţii româneşti marginale şi totuşi reprezentative, cu o identitate lingvistică şi etnică de o extraordinară pregnanţă. Desiştea şi Medio Monte sînt un fel de Macondo sau o faulkneriană Yoknapatawpha maramureşeană. Ilea a ştiut de la bun început să dozeze abil realismul şi un soi de realism magic, să împletească poveştile, să lase personajele să-şi vorbească limba, să-şi asculte personajele cu înţelegere şi cu o tandră ironie, să (re)creeze atmosfera dulce-amăruie a tîrgului de provinicie de odinioară“, scrie foarte pertinent Raluca Dună pe coperta a patra.

Într-adevăr, e admirabil cum acest prozator a conturat, în mai multe cărţi şi vreme de treizeci de ani, un spaţiu multietnic nordic populat cu nenumărate personaje, păstrînd un specific al limbii şi o savoare a poveştilor de viaţă în care pitorescul, umorul şi straniul se armonizează într-un fel de etos al locului. Aparent realiste, marcate de oralitate şi, uneori, de episoade în care eresurile dau o notă de magie, povestirile rurale maramureşene ale lui Marian Ilea ar putea fi, la o adică, puse în descendenţa celor scrise de Fănuş Neagu sau Ştefan Bănulescu, dar fără lirismul (îndoielnic) al primului şi fără ermetismul (întunecat) al celui de-al doilea şi, mai ales, cu un surplus de umor asemănător satirei practicate de Teodor Mazilu.

Cele cincisprezece proze din volumul de faţă (din care trei sînt, de fapt, scenete dramatice cu protagoniste femei) se înscriu foarte bine în descrierea de mai sus, alcătuind o carte foarte omogenă, cu personaje şi poveşti de viaţă din zona Baia-Sprie – Ieud – Valea Izei. Oralitatea este marca principală a scrisului lui Marian Ilea şi e o încîntare să-i asculţi personajele vorbind. Senzaţia este a unui reportofon care înregistrează fluxul confesiv al vreunui personaj pitoresc ajuns la o vîrstă venerabilă, dar acest lucru ascunde multă „prefacere“ şi o ştiinţă a oralităţii pe care puţini scriitori o deţin.

În proza de deschidere, „Baba din drum“, o bătrînă îşi convoacă urmaşii în fiecare an, cu prilejul unei sărbători, pentru a le preda ştafeta (adică dosarele) unui foarte lung proces de recuperare a unor pămînturi confiscate de comunişti şi nerecuperate niciodată din cauza corupţiei post-decembriste („Aşa cum ştiţi voi tăţi, pînă-n anu’ două mii doi, prin tribunale o umblat părinţii voştri şi cu mine, pîn’ ce noi am obosit, şi de-atunci am ales pe careva dintre voi să continue, cînd oboseşte unu’, se pregăteşte altu’ să ducă mai departe războiu’. Noroc că din doi fraţi ai mei şi cu mine aţi ieşit şapteşpe, aşa că puteţi continua lupta…“) În scurta „Poveste a vieţii trecutului rapsodului Gherasin scrisă de el însuşi în colaborare cu duhul sfînt“, un rapsod popular octogenar îşi scrie memoriile/testamentul, cu o anume muzicalitate (în ritm şi rimă interioară), dar dialogal, la persoana a doua, sărind de la una la alta, ca şi cum i-ar fi dictate de o voce (vezi şi fragmentul de mai jos). În „Scrisoarea lui Sentslai Arpad către tatăl său Sentslai Adalbert“, un fiu îi face tatălui, fost curvar şi actual beţivan notoriu, un adevărat rechizitoriu de familie în care îl ameninţă cu bătaia. În „Cîrciuma La Margit“, un bătrîn al locului spune, unui jurnalist venit să scrie un reportaj, povestea fondării Băilor în secolul trecut de către un conte maghiar. În „112“, Virgilia, o învăţătoare pensionată, vine acasă de la bibliotecă şi îi ţine soţului, Virgiliu, inginer de îmbunătăţiri funciare, un discurs existenţialist în care amestecă citate din cărţile tibetane şi egiptene ale morţilor şi Apocalipsa lui Ioan. Iar în „Dreptul la replică“, un poet local, grafoman mediocru cu relaţii politice, trimite un drept la replică ziarului care-i refuzase publicarea poeziilor pe motiv de „infracţiune comisă împotriva gramaticii“ – scrisă pompos, amestecînd trufia cu ameninţarea, indignarea cu elogiul de sine şi limbajul de lemn cu exprimarea butucănos-melodramatică, scrisoarea poetului este de un comic nebun. Ei bine, savoarea tuturor acestor proze (care uneori încep cu „No“ şi se termină cu „Şi tot aşa, şi iar aşa“) stă în oralitatea lor dezlănţuită, vocea naratorului lipsind uneori cu desăvîrşire.

Vîrfurile cărţii sînt însă „Republica IZA“ (un secretar al unei primării din Ieud fondează, după război, o republică indepedentă compusă din mai multe comune şi înfiinţează un lagăr în care-i închid pe comuniştii veniţi pentru exproprierea pămîntului), „Tărîmul rîmelor“ (confesiunea unui ţigan îndrăgostit toată viaţa de o ţigancă ajunsă prostituată în Spania – o excelentă proză de mediu care mi-a amintit de episoadele dominicanului Yunior din povestirile lui Junot Díaz) şi proza titulară, o poveste absurd-grotesc-comică dintre un olog şi o pictoriţă, ca un blend între Hrabal şi fraţii Cohen.

Zeppelinul piticului poate fi citit ca un roman în fărîme al Băii-Sprie, un spaţiu multietnic marginal, la mijloc de real şi imaginar, prins sub vremi sau în interiorul minţii, în care derizoriul, candoarea, absurdul şi comicul se amestecă aproape indistinct în poveştile de viaţă cu statut de legende locale ale unor personaje umile sau aventuriere, bătrîni din vremuri cu conţi şi comunişti sau tineri într-un prezent tranzitoriu şi imigrant. O carte care recomandă întreaga operă a lui Marian Ilea.

***

Marian ILEA
Zeppelinul piticului (fragment) 

Cazi pe gînduri, ce să faci, stai unde stai, casa ta o mai ai, singur, eşti bătrîn. „Stai pe loc“, zice Duhu’ Sfînt. „Am ajuns, adică, la capătu’ lumii“, zici tu.

„Piei, Diavole care mă ispiteşti, am cunoscut ispitirea, am fugit de bine, oi mai trăit şi-oi mai vedea“, mai zici tu.

Ai optzeci de ani, s-ar putea să mai trăieşti şaptesprezece. Vremea-i grea, tu n-ai putere, numai pînă afară poţi mere, să faci pipi pe ninsoare. Dar apoi e bine sus, în pat, lîngă leagăn. Pruncu-i de mult răsturnat în lume.

Era cîndva. Bunicuţa ta te legăna. Apoi ai lucrat, ai construit, ai zidit, ai cîntat la clăci ori la ospeţe şi aşa te-ai petrecut, trecut, petrecut.

Iată, fraţii tăi, mama ta, tatăl tău.

Cine mai aude aceste cuvinte? Eşti bătrîn şi-i vai de tine, te-ai duce, da’ n ai la cine. Lumea s-a întoarce, da’ tu n o vei mai lua de la capăt vreodată, niciodată. Binele se mănîncă cu răul. Drumu-i amestecat. Mamele cu fetele s-au duşmănit. Soacrele cu nurorile şi ginerii cu socrii nu-şi vorbesc. Du-te, Gherasine, în casa ta de pe malul rîului, aproape de crucile drumului, că te aşteaptă moartea.

Cînd posteşti, iei în gură doar aeru’ de-afară.

Asta-i supărarea, asta-i singurătatea, cînd te gîndeşti la rău te pierzi, vrei să laşi casa şi tot ce mai ai, să te duci să trăieşti cu sălbăticiunile din munte, apoi îţi zici: „Stai, măi Gherasine, ai ce mînca, ai ce purta, rămîi în casa ta.“

Multe neveste ai sărutat aici în Ungureni şi gura şi poveştile satului s-au pornit. Multe lucruri ai văzut, da’ nu toate ţi-au plăcut, ai văzut şi buni şi răi, da’ nu te-ai lipit de ei.

Aşa că-n sat te-ai făcut şi mut şi prost. Ţi-ai văzut de drumu’ tău. Aici îţi vorbesc despre contactul sexual, Gherasine. „Hai aici, nevastă, către rîu, că tu poţi desface plăcerea“, aşa ziceai. Făceaţi tot ce voiaţi, apoi vă duceaţi fiecare în treaba voastră.

Tu cu sudoarea ta ţi-ai cîştigat anii ăştia, optzeci. De diavol ai scăpat pentru c-a plecat în lume şi te-a lăsat în pace. Da’ s-a sătura de umblat şi iară s-a-ntoarce în Ungureni. Ţi-ai luat o muiere, de ea ai divorţat că s-a luat cu altu’, c-aşa se-ntorc drumurile tale rele înapoi la tine.