Nu ştiu ce mai aşteaptă paseismul bucureştean de la edilii şi arhitecţii acestui oraş „neiubit“ – cum l-a calificat Andrei Pleşu –, vamă a netrebnicului hedonism oriental, raia bubos-carnavalescă, oropsită capitală impostoare (iniţial haltă turcoo-valahă de adăpat caii şi burdihanele, de umplut sacii şi poştalioanele către Mogoşoaia şi Braşov, care a luat, nevrednic, dar hrăpăreţ, locul Tîrgoviştei sau Curţii de Argeş), devenind un circ feeric, invidiat, duşmănit şi adorat cu dulce inconştienţă. Ameţitor creuzet de alogenie pitorească, ironizat, sabotat şi venerat, spulberat de toate vînturile şi tropăit de toate copitele, plin de biserici, cîrciumi şi grădini, oraş a cărui lege a rămas fărădelegea şi-a cărui nobleţe paradoxală e azi de căutat mai ales în nimicnicia mahalalei. 

Mai e ceva de sperat de la ignoranţa criminală şi megalomania agresivă a noilor îmbogăţiţi, de la fobia faţă de patrimoniu a noilor valuri de investitori-antreprenori-constructori, care ţopăie drăceşte pe superbul stil neoromânesc al lui Mincu, de la incendiatorii de profesie şi avocatura bestială pentru care trecutul e una cu scleroza, iar cultura e mama prostiei păguboase?!? 

S-a spus tot, s-au epuizat revoltele şi resursele bunului-simţ, ale reveriilor fantast-mateine, dar şi cu erudiţie arhivistic documentată. S-au făcut campanii de presă, cînd savant ponderate, cînd virulent umorale, dinspre politică, religie, estetică, urbanism, oengism, ecologism, naţionalism şi ecumenism, dinspre stînga şi dreapta. Totul degeaba. Casele „lui“ Mincu se tot dărîmă, iau foc spontan (adică temeinic deliberat), orice şi oricît ar scrie în Dilema veche Andrei Pippidi, fiind înlocuite de jalnice cimenturi cu trei şi patru etaje, ori de huidume de sticlă, aluminiu, beton, gazon la metru şi iederă artificială. Centrul istoric e-o sumă de pubele plină de cafenele improvizate, cu pavaj nesigur. Oazele conservatoare, din Armenească-n Cotroceni, stau ca oscioarele de pasăre-ntre colţi de crocodil. Perimetrele de veac XIX sînt livrate în sadică tăcere PUZ-urilor demolatoare, presa, scriitorimea, societatea civilă (de)plîng nostalgic sau urlă la lună. Asta în vreme ce arhitecţii şi afacerismul sferei private îşi proclamă cinic-arghirofil libertatea şi zgîrîie-norismul vanitos-pragmatic, acuzînd belferismul utopic de cretinism reacţionar. 

Tabăra paseist-conservatoare şi-a epuizat toate argumentele prin care se cerea statu- quo-ul centrului istoric şi împingerea clădirilor cu peste două, trei etaje către centura Bucureştilor. Nimeni nu este, principial, împotriva clădirilor înalte şi-a (post)modernismului, cu condiţia ca acestora să le fie rezervate exteriorul – nu buricul – oraşului. Adică un cartier precum parizianul La Défense. A nu ni se scoate ochii cu Palatul Telefoanelor – inadecvare, vezi Doamne, din timpul Lumii Vechi – fiindcă nici atunci n-a fost primit cu braţele deschise, stînd pînă astăzi ca dracul vizavi de localul „L’Indépendance Roumaine“ şi alături de un Novotel nefericit, care numai pe locul Teatrului cel Mare, cel cu muscali la scară, nu avea cum să stea boiereşte pe picioare. 

Cum să nu te apuce disperarea cînd vezi Podu Mogoşoaiei, insula Antimului, străzile Clemenţei, Speranţei, Armenească-Latină-Paleologu-Mîntuleasa, zonele Batiştei, Schitu Măgureanului, Filaret, Grădina Icoanei-Bdul Dacia, Lascăr Catargiu, Delea Veche, Dr. Lister&Co – şi le compari cu sediile BRD şi BCR, ori cu puzderia de betoane cu hublouri şi biserici termopanate, care au desfigurat bestial unduitorul tîrg de epicureică orizontalitate şi parşiv huzurlîc al Bucurescilor? O să vă întrebaţi de ce m-au (re)apucat dintr-odată istericalele. Ei bine, nu din vina mea. Am primit cu plăcere, la serile Fundaţiei Soros, de la un inimos student al arhitectului Lorin Nicolae, numerele 2-6 pe 2010 ale revistei Urbanism, de care nu cred că multă lume din afara breslei ştie, întemeiată pe la 1923 şi condusă în anii ’30 de profesorul de arhitectură, inginerul şi inspectorul general C. Sfinţescu, împreună cu I. Roban, secretarul general al Uniunii Oraşelor din România – şi reapărută acum sub egida Registrului Arhitecţilor, cu Şerban Popescu-Criveanu preşedinte, Arpad Zachi (ot Arhitext) redactor-şef, Liviu Ianăşi, Kazmer Kovacs, Alexandru M. Sandu, Gabriel Pascariu şi Ileana Tureanu în colegiul de redacţie. 

În nr. 5-6 e de citit un substanţial calup dedicat Dobrogei pe cît de fermecătoare pe atîta de vitregite, faţă de alintul îndelung hărţuit în comunism al Banatului, cu armonii constănţene greco-romane, specific turco-tătaro-armean, cu Legea Litoralului din 1939 (ceva omolog inexistent astăzi), G.M. Cantacuzino la Eforie şi Duiliu Marcu la Balcic, plus un instructiv dialog cu prof. Alexandru Sandu despre planul de sistematizare a litoralului românesc din 1953, pînă la nimicnicia pustietoare a prezentului. 

Satul ca peisaj cultural şi Polii de creştere din România, nr. 2, respectiv 4, sînt alte subiecte arzătoare, unde muritorul de rînd găseşte un „decalog al dezvoltării spaţiului rural“, citeşte satul (rurbanul!) ca peisaj cultural („în declin“, mie-mi spui?) şi „comestibil“, cu citate din H. Stahl şi terminologie recentă (Land Links, peisaje relicvă, asociative, vernaculare, „parc teritorial“, metapolis, techno-nature, artificial-nature, metaspaţialitate, interstiţii unde golul nu mai e văzut ca spaţiu rezidual, ci ca element de instrumentalizare), concluzia mea fiind că, dacă elitele urbane nu intervin degrabă cu moştenirea erudiţiei şi aristocraţiei rurale de care încă dispun, solidarizînd – cum susţine Vintilă Mihăilescu aici – economişti, urbanişti, arhitecţi, sociologi, etnogeografi, antropologi, legiuitori plus decidenţi politici, se va alege cît de curînd un praf anti-identitar de toată groaza. Voi reveni la acest subiect, mai ales că el se leagă de tema nr. 44 din martie-mai 2010 a revistei Regard: Psihologia românilor. 

Cît despre războiul oribilelor clădiri înalte ale postmodernităţii cu suavele siluete de conac aromitor ale Bucureştilor lui Melik, Ghica, I.L. şi Mateiu Caragiale, el e de întîlnit, cu opinii pro şi contra, în nr. 3. Nu pot pentru ca să-l las nepritocit.  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.