Hans von Arnim (ed.), Fragmentele stoicilor vechi. Zenon și discipolii lui Zenon, Humanitas, 2016; Seneca, Scrisori către Luciliu, Humanitas, 2020; Marcus Aurelius, Gînduri către sine însuși, Humanitas, 2020.

Nu știu dacă e ceva premeditat sau nu, dar dacă tot am observat, îmi fac datoria de a marca aici recentele apariții relativ simultane, în românește, ale unor lucrări importante aparținînd unor gînditori stoici de la încheietura dintre ultimul mileniu al epocii vechi și primul mileniu al epocii creștine. Dincolo de reacțiile oficiale punctuale, care au dus la presărarea cu martiri a istoriei creștinismului timpuriu, condescendența cu care stoicismul larg răspîndit pe atunci a primit noua credință e poate una dintre explicațiile succesului răspîndirii acesteia. Probabil că stoicii nu i-au considerat pe creștini neapărat niște adversari; la această abordare îi predispuneau propriile lor concepții. Astăzi însă poate a sosit momentul să li se întoarcă favorul, iar filosofia dominantă, de inspirație creștină, să nu îi mai considere drept „ceilalți”, adversarii inconturnabili care văduvesc lumea de dimensiunea ei spirituală. În fond, stoicii pot spune și altceva, și anume că universul lor e atît de umil încît premerge lumii imateriale, o smerenie de care nu știu dacă mulți creștini sînt în stare.

De ce am trăit așadar senzația invaziei stoicilor în românește? În primul rînd, de la republicarea Scrisorilor către Luciliu ale lui Lucius Annaeus Seneca, în traducerea din 1967 făcută de Gheorghe Guțu. În paranteză fie spus, dacă tot nu apar traduceri noi – cum sînt cele ale lui Andrei Cornea din Platon –, măcar cele vechi să fie retipărite; și acesta ar fi cazul și cu Tucidide și al său Război peloponeziac, a cărui ultimă traducere în românește îi aparține lui N.I. Barbu și e din 1966, cu un an mai veche așadar decît cea a Scrisorilor… lui Seneca.

De asemenea, în librării a reapărut într-o nouă ediție și Marcus Aurelius, Gînduri către sine însuși. Scrierea împăratului roman a avut parte de mai multe traduceri în românește; primele sînt din secolul al XVIII-lea, iar pînă la cea de față, a lui Cristian Bejan, au mai fost cel puțin patru.

Seneca și Marcus Aurelius fac parte din epoca tîrzie a stoicismului, plasată de istoricii filosofiei în primele două secole ale erei creștine. La lucrările lor reapărute acum în românește s-ar putea adăuga și culegerea clasică a lui Hans von Arnim, Fragmentele stoicilor vechi. Zenon și discipolii lui Zenon, publicată în premieră de Humanitas în 2016 într-o ediție bilingvă, traducere de Filotheia Bogoiu (care semnează și studiul introductiv) și Cristian Bejan, traducătorul lui Marcus Aurelius. Este doar prima parte a Fragmentelor…, sînt încă așteptate versiunile  românești ale următoarele două volume ale culegerii din 1903-1905 a lui Hans von Arnim.

Stoicii vechi, din prima perioadă a curentului filosofic – Zenon din Kition și discipolii lui Cleanthes din Assos și Chrysippos din Soloi – se adunau și discutau, în Atena secolelor IV-III, lîngă un portic zugrăvit: stoa poikile în grecește, de unde și numele de „stoici”. Formau una dintre școlile ateniene renumite din epocă, printre care și cele ale lui Platon și Aristotel. Clișeul privindu-i pe stoici arată că aceștia îndură resemnați ceea ce le scoate viața în față: necazuri, boli, nedreptăți, persecuții. Este însă doar o parte a reacției stoice. Faptul că pot ajunge la un echilibru cu dezechilibrele vieții nu înseamnă că stoicii nu reacționează la ceea ce îi deranjează. Modelul l-a stabilit primul stoic, Zenon însuși, după cum povestește Diogene Laertios în Fragmentele... lui von Arnim.

„Se mai spune că (Zenon) se ferea de îmbulzeală, așa încît obișnuia să se așeze la capătul băncii pentru a scăpa cel puțin dintr-o parte de neplăceri; și nici nu se plimba cu mai mult de doi sau trei însoțitori. Uneori percepea bani de la cei care se adunau în jurul lui ca aceștia, de teamă să nu fie puși la plată, să nu-l mai stingherească, după cum povestește Cleanthes în cartea sa Despre bani.” Iată un mod avant la lettre de a practica distanțarea socială, reajunsă azi la modă.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.