După conversațiile cu scriitori străini de săptămîna trecută, revin și cu cîteva interviuri recente care merită atenție din presa culturală românească, unde interviul a devenit, altfel, un gen literar tot mai puțin practicat.

Pe blog-ul literar al Institutului Goethe (blog.goethe.de), Mircea Cărtărescu a răspuns întrebărilor formulate de cincisprezece scriitori din generațiile tinere, coordonați de Bogdan Coșa. „(De ce) Nu mai puneți de un cenaclu? Poate m-ar mai distra, dar, știți, am 64 de ani. Scriu cifra asta cu oroare, nu-mi vine să cred. Ieri eram încă o tînără speranță. Vîrsta asta n-are legătură cu mine, cum mă percep interior, dar are legătură cu felul în care sînt perceput și cum se raportează alții la mine. De la o vîrstă încolo simți că ești încet împins spre margine, nu neapărat pentru că nu mai faci față valoric sau conceptual lumii noi și celor mai tineri decît tine, sau pentru că «ai pierdut contactul cu realitatea ultimilor ani», ci pur și simplu pentru că oamenii se satură de tine, de mutra ta, de cărțile tale, prea ai fost acolo de cînd veacul. Lumea literară de la noi s-a săturat de atît Cărtărescu, și eu m-aș fi săturat în locul ei, ca să fiu sincer. Cîndva ai reprezentat viitorul, acum reprezinți trecutul, orice-ai face, orice ai scrie, pentru că tu ai construit trecutul lor, pe care ei stau acum, cel care e sub picioarele lor: cine se uită la pămîntul de sub tălpi? Cînd Sadoveanu a publicat Creanga de aur, practic n-a avut cronici: încă o carte de Sadoveanu, ce mai era de spus? Bach era numit de cei mai tineri ca el «o perucă bătrînă». Anul acesta am simțit și eu, prima dată, fără să fiu nici Bach, nici Sadoveanu, că intru în altă vîrstă. Unii o simt la 40 de ani, alții la 50. Aș fi preferat să n-o simt niciodată, să fiu nemuritor ca Șora sau ca Nora Iuga. Dar nu sînt, din păcate, făcut din plămada lor. Nu cred că poți face un cenaclu dacă oamenii nu te percep ca pe un congener, un egal, un membru al familiei. Aveam doar cu 15 ani mai mult decît cei cu care lucram în cenaclul Litere, acum două decenii. Nu era nici o problemă. Eram o gașcă, nu eram eu șeful, nici persoana cea mai importantă. Puneam scaunele în cerc, ca să nu existe un loc privilegiat. Așa mă simțeam bine. Simțeam ca pe un mare privilegiu faptul că eram acceptat, că mi se spunea pe numele mic. Acum – nu știu cum aș fi văzut de cei cu 30 sau 40 de ani mai tineri. Mă enervează deferența care mi se arată, pluralul politeții care te ucide, stîngăcia relațiilor cu cineva de altă vîrstă. Ar fi poate frumos o vreme, dar la ce bun?”

În Suplimentul de cultură (nr. 709, suplimentuldecultura.ro), editorul, criticul literar și poetul american John Freeman răspunde întrebărilor lui Eli Bădică: „De ce poezie? Pentru că este atît de condensată, pentru că este în strînsă legătură cu formele orale de literatură – e făcută pentru a fi recitată –, pentru că este atît de scurtă, mi s-a părut că este extrem de potrivită pentru subiecte dificile. Forma te obligă să cerni mult, să spui esențialul. Îmi pare rău că poezia pare uneori a fi scrisă de poeți pentru poeți. Uneori, deschizi o carte de poezie și, cu tot bagajul tău cultural, nu înțelegi nimic; și te gîn­dești că poate nu ești suficient de deștept pentru a o înțelege. Iar sentimentul ăsta mi se pare groaznic. Destul de frecvent astăzi, din păcate. Crezi că poezia ar trebui să îndemne la acțiune, să facă parte din viața politică? Cred că orice formă de scriitură este, de fapt, politică. Pînă și politica de a nu avea o politică este o formă foarte puternică de politică, pentru că îți trebuie putere să afirmi că asta nu are nimic de-a face cu puterea. Masa la care stăm, ceea ce bem, ce mîncăm, creionul cu care scrii, hîrtia pe care scrii, cine ești tu, cine sînt eu – totul, absolut totul are un vector politic al puterii lipit de el. Nu știu dacă toată poezia ar trebui să se simtă obligată să abordeze problematica aceasta, a politicii, direct, dar sentimentul meu în legătură cu literatura, în general, este că trebuie, este vital să transporte cititorul într-altă parte – asta nu înseamnă doar geografic, poate fi și cultural, poate fi într-o stare mentală diferită, într-o altă stare emoțională etc. Cu cîteva excepții, mare parte din poezia contemporană tinde să trăiască în întregime în mintea și-n sufletul scriitorului, ceea ce e o formă de artă foarte personală. Oamenii nu-și prea folosesc vocea să se adreseze unui dictator, unei populații.”

Tot în Suplimentul de cultură (nr. 708), Marian Ochoa de Eribe, traducătoarea în limba spaniolă a unor autori români precum Eliade, Istrati, Cărtărescu, Adameșteanu, răspunde întrebărilor lui Dan Burcea: „Calitatea esențială necesară unui bun traducător? O cultură bogată, o sensibilitate aparte pentru limbaj, pentru articularea textului literar, pentru funcționarea limbii, atît limba maternă, cît și cea de adopție, mai trebuie, desigur, multă răbdare, pasiune. Actul de a traduce este un fel de stare halucinantă, un voiaj între limbi care provoacă o bucurie greu de explicat cuiva dacă n-a tradus. Ce vi se pare cel mai greu în munca de traducere? Mai mulți traducători se plîng de lipsa de timp. Eu mă consider foarte norocoasă: prima condiție ca să accept un proiect este un termen de predare lung. Eu lucrez la liceu, nu sînt o traducătoare full time, timpul meu e destul de limitat. Din acest motiv vreau să impun eu termenul meu. Altfel nu accept, nu aș putea lucra în grabă, fără să pătrund în carte, fără să trăiesc în ea, forțată de stresul predării manuscrisului. În ce privește activitatea în sine, desigur se întîlnesc difi­cultăți punctuale care țin de stilul autorului, de diferențe culturale, dar asta face parte din meserie și din farmecul ei. Ce satisfacții oferă în schimb? Am spus mai sus că tradusul provoacă o stare care nu seamănă cu nimic. Un traducător lucrează simultan cu două limbi și două texte care se întîlnesc și se îndepărtează întruna.”