un cristian, Morţii Mă-tii, Editura Casa de pariuri literare, 2012. 

„Dacă pînă la 30 de ani cunosc personal pe toţi scriitorii români pe care îi ai tu în bibliotecă, e bine? Dau la Litere, în şase luni îi caut pe fiecare, le iau interviuri şi gata. Fac un studio de înregistrări, nişte antologii video, albume foto doar cu cei importanţi. Într-un an îmi deschid o bibliotecă-bar, proiectez documentare, fac lansări, scot nişte ediţii sonore de carte. Crezi că s-ar spune că am făcut ceva în viaţă?“, asta îi spunea bibliotecarei, pe cînd era elev, şi nu se poate afirma că un cristian (Cristian Cosma pe numele adevărat) n-a făcut, deja, ceva în viaţă. Mai mult decît „un personaj literar auxiliar“, cum se autoprezintă, un cristian a fost agentul/managerul literar al fracturiştilor şi al celei care va fi numite generaţia 2000. Încă de pe vremea cînd era student bibliolog la Literele bucureştene, un cristian s-a remarcat prin inventivitatea, energia şi pasiunea cu care a iniţiat cîteva proiecte literare, încărcate astăzi, la un deceniu după, de o aură aproape legendară. A pus pe picioare o Bibliotecă de poezie; a tipărit (la xerox, fără ISBN) mai multe serii de carneţele de poezie distribuite gratuit („etc.“, „carmen“, „no name“), în care a publicat numeroşi tineri poeţi, viitori douămiişti, astăzi unii arhicunoscuţi, alţii pierduţi pe drum, dar şi poeţi din generaţii mai vechi (precum Angela Marinescu, Octavian Soviany sau Nora Iuga); a fost unul dintre cei care au pus bazele revistei Fracturi, a scos apoi o altă publicaţie, Pana mea; a fotografiat şi a filmat scriitori din mai toate generaţiile (susţinător al manifestelor şi protestelor antiestablishment ale tinerilor, a fost şi „prietenul bătrînilor“), le-a luat interviuri şi a făcut documentare despre ei, a coordonat o reţea de bloguri literare etc.

Fracturiştii şi o parte din douămiişti îi datorează enorm lui un cristian care, în calitatea sa de organizator, editor şi promotor (independent, alternativ, underground, avant la lettre – orice termen i se poate aplica), a constribuit decisiv la conturarea unei noi generaţii de scriitori, creîndu-le premisele necesare publicării înainte, dar şi după debut. Cei care, ca şi mine, au absolvit Literele bucureştene, şi-l amintesc pe un cristian lipind afişe, distribuind broşuri de poezie, vînzînd reviste pe holurile facultăţii sau căminelor din Grozăveşti, ca un adevărat activist al literaturii. Nu un personaj literar auxiliar, ci esenţial – acest un cristian, premiat împreună cu Victor-Jalbă Şoimaru la Gala Industriei de Carte din România din acest an pentru Cea mai bună nouă editură – Casa de pariuri literare, editură care pare să fi pus monopol pe literatura tînără, în condiţiile în care editurile mari şi de renume dau semne clare de oboseală, de dezinteres şi chiar de abandon faţă de tinerii încă necunoscuţi sau/şi mai puţin profitabili dpdv financiar.

Pînă acum în slujba altora, un cristian debutează cu o carte cvasi-biografică, de mărturie personală, o confesiune ca o profesiune de credinţă, avînd şi caracterul unui manifest, dar şi al unui testament literar. Romanul Morţii Mă-tii vine, aşadar, să contureze portretul acestui personaj din umbra literaturii punîndu-i în scenă propriile umbre. Cum s-a remarcat deja, romanul este o carte a contrariilor: tristă, dramatică şi cu umor; morbidă, licenţioasă, protestatară şi sentimentală; minimalistă şi satirică, construind, de-a lungul celor cinci părţi ale sale, un rollercoaster narativ, un Bildungsroman compozit şi fragmentat al tînărului pasionat şi fascinat nu doar de cărţi, dar şi de ideea de carte. Ceea ce începe cu secvenţe din copilărie, decupaje cu scene, dialoguri şi personaje din familie şi din vecini, se termină, descriind un arc narativ, cu o satiră editorială. Cumva, cartea este ruptă în două, avînd în prima ei parte un tablou al copilăriei şi adolescenţei din comunism, cu scene domestice, de joacă şi de şcoală, pentru ca în partea secundă facultatea şi literatura să iau şi să ţină locul familiei tot mai subţiate de moarte. Judecate separat, faţa şi reversul acestei confesiuni-manifest – titlul „rezistă“ ca semnificaţie şi la propriu, descriptiv; şi la figurat, ca înjurătură; şi ca acronim: MM, adică (generaţia) 2000 – conţin destule episoade memorabile.

Copilăria îl are în centru pe hîtrul bunic matern, cel mai bun prieten al băiatului poreclit Opel, pentru ca adolescenţa să fie marcată, în mod decisiv, de moartea tatălui relatată, dramatic, minut cu minut. Pierderea celor doi bărbaţi ai familiei (laolaltă cu moartea altor vecini şi tovarăşi de joacă) explică accentele de furie şi limbajul licenţios al relatării copilului, romanul fiind, de fapt, (şi) expresia pierderii inocenţei şi a revoltei împotriva fragilităţii şi mizeriei vieţii. „Uite ce e, nepoate, pe morţii mă-tii o să-i prinzi pe toţi. Nu-ţi bate capul de pe acum. E timp destul“, îi spune bunicul, la un moment dat, copilului pe care îl învaţă rîsul, dar şi protestul împotriva lumii, prin flatulaţie. Această dimensiune tragicomică a copilăriei şi adolescenţei este completată de grotescul şi absurditatea sistemului de învăţămînt din anii ’80 comunişti care le predă copiiilor coduri de comportament etic pionieresc şi comentarii literare naţionaliste pline de clişee (la poezia lui Eminescu). Copilul creşte odată cu gaşca, împreună cu care se joacă de-a „Înjuratea“, vorbind în argou şi atentînd, ca veritabili rebeli puberi, împotriva ordinii unei lumi absurde, abjecte, haotice. Revoluţia, venită odată cu sfîrşitul copilăriei, face trecerea înspre o altă dimensiune dezmembrată, aceea de tranziţie, a lumii. Scenele de cămin studenţesc („viaţa în cămin e ca la cort“) sînt la fel de tari, şi ca limbaj, şi ca experienţă a promiscuităţii, mizeriei şi pierderilor, introducînd, prin scenele de facultate, personajele generaţiei fracturiste (Marius Ianuş, Ionuţ Chiva, Zvera Ion, Ruxandra Novac ş.cl.) încrezătoare în forţa purificatoare a poeziei („sîntem generaţia care ar fi putut aduce normalitatea“). Romanul se încheie, fără a închide, de fapt, nimic, cu experienţa de angajat la un trust de carte care comercializează în mediul didactic, pe sistemul comenzi prin poştă cu discount, manuale şcolare împreună cu statuete de plastic şi iconiţe cu scriitori. Episodul este tras în tuşele groase ale satirei, semnificînd aceeaşi întinare şi impuritate a lumiia din preajma cărţilor şi a literaturii. 

Structural, un cristian este un prozator minimalist aplicînd fondului mizerabilist, dramatic şi întunecat al fracturiştilor discursul eterogen, precum şi schemele narative compozite şi fragmentare ale unor Sorin Stoica sau Călin Torsan (doi scriitori minimalişti al căror tragism n-a fost încă suficient remarcat). Motto-uri, liste, versuri şi colaje, afişe şi regulamente, compuneri şcolare şi citate in extenso intercalate propriei naraţiuni, desene şi scheme, toate aceste registre şi limbaje variate îşi găsesc locul în acest roman „fracturat“ în mod manifest ca o furibundă relatare a vieţii şi morţilor ei. Aşa cum bine s-a remarcat în cîteva rînduri (Paul Cernat a folosit o sintagmă foarte bună: „manifest al unui rebel sufletist“), limbajul violent, argotic, licenţios (deseori coprolalic şi scatologic), poate părea unora prea tare şi folosit în exces, dar are sens şi este justificat de revolta unui personaj ale cărui inocenţă şi afecţiune, faţă de familie şi lume, sînt strivite de fracturile vieţii şi societăţii. Multe lucruri pot fi reproşate romanului – neglijenţe, incoerenţe şi dezechilibre de tot felul, şi de construcţie, şi stilistice, părţi inutile, căci formula „anything goes“ e riscantă –, dar cartea are vervă şi ritm, e neconvenţională şi îndrăzneaţă, degajînd sentimentul libertăţii unei generaţii încrezătoare în literatură, chiar dacă aceasta înseamnă inclusiv refuz şi eşec: „Este MM-ul o generaţie? E MM-ul o insulă a unor naufragiaţi literari? Sau e pur şi simplu o Multă Muie, cum spune chiar Ianuş? Contează? Pentru fiecare e ce înţelege, cît poate duce, ce poate suporta...“ Aşa şi cu cartea asta.

Urmăriţi un video cu autorul aici.