A trecut neobservat faptul, de o anume însemnătate culturală, că Primăria Romei a emis, cu ceva timp în urmă, o revocare a decretului prin care Împăratul Octavian Augustus l-a trimis în exil, la Tomis, pe Publius Ovidius Naso (43 î.Chr., Sulmona – 17 d.Chr., Tomis). Cum dosarul tematic al numărului 647 de anul trecut al revistei noastre a fost dedicat poetului cu ocazia a două mii de ani de la moartea sa, simt nevoia de a pune în context acest fapt. Cu atît mai mult cu cît nu se știe exact cînd a murit poetul: e posibil ca abia anul acesta să se împlinească cele două milenii. Dintr-o cronică a istoricului Hieronymus, singura sursă antică ce face o vagă referire la acest subiect, s-a dedus că moartea lui Ovidiu s-ar fi petrecut în anul 17 sau, poate, în 18. Deși mormîntul său se află pe malul Mării Negre, nu se ştie cu exactitate nici locul unde a fost îngropat. De altfel, biografia poetului e plină de necunoscute.

Poet al epocii sale, respectat, citit şi admirat pentru o carte de lirică erotică devenită extrem de populară, Ars amatoria, Ovidiu rămăsese, după morțile lui Horațiu și Vergiliu, cel mai mare poet al Romei. Talent şi faimă care i-au adus şi sfîrşitul, căci Octavian Augustus l-a exilat la marginea Imperiului. În vîrstă de 51 de ani, Ovidiu se vedea nevoit să-şi părăsească cea de-a treia soţie, fiica şi nepoţii, prietenii pentru a trăi pe malul Mării Negre, în mijlocul unei populaţii barbare formate din geţi, sarmaţi şi greci, a căror limbă n-o vorbea. Familia şi prietenii l-au convins să nu se sinucidă, să plece în exil şi să încerce să obțină de acolo iertarea Împăratului.

„Pricina prăbuşirii mi-o ştie toată lumea / Şi nu mai e nevoie aice să o spun“, afirmă poetul şi e o amară ironie faptul că, neprecizată în versurile sale, din delicateţe, dar şi din teama de a nu-l răni/mînia şi mai mult pe Împărat, cauza care i-a atras pedeapsa a rămas pînă astăzi necunoscută. Tot ceea ce știm este ce ne spune poetul însuși în Triste: motivele au fost carmen – adică Arta iubirii – și error, o greșeală, nu o crimă. Cum Ovidiu s-a limitat să scrie că motivul ar fi fost, așadar, o poezie și o greșeală (se pare că ar fi fost martorul unui delict), motivele reale ale relegării sale la Tomis (relegarea fiind o formă de exil mai uşoară, temporară, fără confiscarea averii şi a titlurilor) au dat naştere multor teorii ale comploturilor.

Filologul italian de origine română Demetrio Marin a scris, pe această temă, un studiu fascinant, tradus şi la noi, în care demontează aceste teorii: „Care să fi fost greşeala (error) la care se referă poetul? Este greu de spus. Trebuie să fi fost pretextul, faptul ultim, cauza ocazională de care s-a servit Augustus ca să scape de poet. Greşeala, prin urmare, putea fi faptul că Ovidiu a intermediat întîlnirile dintre Iulia Minor şi D. Silanus: potrivit nouă, însă, e mai puţin probabilă, deşi nu exclusă. În această implicare, Ovidiu trebuie să fi văzut mai degrabă aspectul politic şi mai puţin cel moral. Nu trebuie exclus nici faptul că greşeala putea fi de natură religioasă: violarea unui mister de-al lui Isis, sau poate altceva, îi va fi părut poetului «liber gînditor» o acţiune asemănătoare unei cuceriri amoroase: justificarea o găsea poate în libertatea lui Jupiter de care – credea el – se bucurau romanii antici. Nu este exclusă, potrivit nouă, nici soluţia, să-i spunem, cumulativă, Ovidiu putînd fi implicat în mai multe asemenea greşeli «legale», care îi puteau provoca, în mod automat, exilul. Ni se pare, însă, că o asemenea greşeală trebuie căutată pe linia cauzei autentice a exilului: politica, potrivit lui Ovidiu (aşa a apărut şi în ochii lui Augustus). De aceea poate, greşeala a fost relaţionată cu vreun factum întîmplat în domus Fabia, cu care poetul era înrudit prin cea de-a treia soţie a sa, Fabia. Fabius, din cîte se poate deduce din corespondenţa lui Ovidiu, avea şi el sentimente cel puţin neaugustane şi poate chiar republicane.“ Concluzia fiind că „dorinţa de libertate a lui Ovidiu, şi care, în contextul opoziţiei faţă de Augustus, va fi determinat relegarea sa la Tomis, din păcate nu a putut decît în parte să răscumpere impresia nefavorabilă suscitată mai ales de activitatea lui poetică din prima perioadă, care nu era în consonanţă cu principiile morale care se doreau instalate în societatea augustană. Aspiraţia spre libertate a fost parţial contrabalansată de imoralitatea operei (şi, poate, de viaţă).“ (Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis. Teze şi ipoteze, traducere de Corina Gabriela Bădeliţă, Institutul European, 2009)

Ovidiu a petrecut în exil la Tomis nouă ani, fără să obţină iertarea, pe care, de fapt, din bătrînețe sau poate din deznădejde, nici n-a mai cerut-o după moartea lui Octavian Augustus în 14 d.Chr., cînd prietenii săi de la Roma se împuţinaseră şi nu mai aveau influenţă. În exil a scris cinci cărţi din Tristia / Triste (între 8-12 d.Chr.) şi patru cărţi din Epistulae ex Ponto sau Pontica / Pontice (12-16 d.Chr.), trimise soţiei, prietenilor şi Împăratului; plus un poem satiric, Ibis, care nu s-a păstrat, și doar 132 de versuri dintr-un poem didactic intitulat Meşteşugul pescarului. Istoricii literari arată că niciodată înainte de exil Ovidiu n-a scris cu atîta constanță și continuitate, opera sa tomitană însumînd mai multe versuri decît creațiile sale romane. Ovidiu pretinde că a învățat limbile geților și sarmaților și c-ar fi fost onorat nu doar de tomitani, ci chiar și de sarmați, dar de la corespondenții poetului și pînă la istoricii de azi, mulți i-au reproșat lipsa de interes pentru locul de surghiun, poetul fiind preocupat exclusiv de a-și asuma vina incriminatorie și a se întoarce în saloanele Romei. Unii exegeți apelează la context și arată că interesul pentru spațiile și popoarele socotite „sălbatice“ de romani va fi un cîștig abia al secolului al XVIII-lea, odată cu Iluminismul, adică odată cu apariția geografiei moderne și a etnografiei bazate pe expedițiile de explorare.

Prima traducere românească din versurile lui Ovidiu (doar şapte versuri) a fost făcută la Sibiu de Valentin Franck, după o culegere de maxime, publicată în 1679. În dosarul tematic de anul trecut, menționat mai sus, criticul și istoricul literar Mircea Anghelescu remarcă faptul că Vasile Alecsandri este primul autor român care-i consacră lui Ovidiu o operă: drama Ovidiu, apărută în 1888, la cinci ani după ce francezul Honoré Bonhomme compusese comedia într-un act în versuri L’exil d’Ovide. Și Nicolae Iorga a scris un poem dramatic în cinci acte intitulat Ovidiu (1926), cea mai recentă piesă de teatru fiind, probabil, Viaţa şi pătimirile lui Publius Ovidius Naso (1994) de Paul Miron. Un volum cu versuri mai vechi, din anii ’50, a publicat în 1999 Ştefan Aug. Doinaş: Ovidiu la Tomis. Versuri din „exil“. Cît despre ficțiunile scrise în alte limbi, Mircea Anghelescu este de părere că romanului Dieu est né en exil (1960), scris în franceză de conaționalul Vintilă Horia, premiat și apoi dez-premiat cu Goncourt, i se datorează revenirea figurii şi operei lui Ovidiu în interesul public după al Doilea Război Mondial. A fost primul roman inspirat de viața poetului roman exilat printre barbari, urmat de altele, în alte limbi, printre care Die Letzte Welt (1988) de Christoph Ransmayr (Ultima lume, traducere de Mircea Ivănescu, RAO, 2008), An Imaginary Life (1999) de David Malouf și Ovid. A Scape-goat (2011) de Michael Solomon (Acasă între lumi. Romanul lui Ovidiu, traducere de Mihnea Gafiţa, Humanitas, 2012). La noi, trebuie să adaug eu, ficțiuni inspirate de viața poetului au scris Marin Mincu, Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu (roman, Polirom, 2005) și Mircea Cărtărescu, „Pontus Axeinos“ (povestire în volumul Fata de la marginea vieţii, Humanitas, 2014).

Revenind la pretextul acestui text, decretul de revocare a exilului lui Ovidiu se datorează unei propuneri a partidului italian Movimento Cinque Stelle. Nu e prima dată cînd italienii emit un astfel de act simbolic: acum cîțiva ani a fost revocată și condamnarea la moarte prin ardere pe rug a lui Dante, acuzat în 1302 de fraudă și luare de mită. Nevoit să fugă din Florența, Dante a murit tot în exil și tot cvincvagenar.