Bogdan Coșa, Cît de aproape sînt ploile reci, Editura Trei, 2020.

Înaintezi cu greutate, la început, în romanul nou al lui Bogdan Coșa – ca în romanele rușilor din secolul al XIX-lea, unde toate personajele au cîte trei nume, din care vreo două sună cam la fel. E o dificultate de atribuire a perspectivei: personajele fac parte din aceeași familie, dar pînă la pagina 50 nu îți dai seama în ce fel trebuie să citești schimburile de priviri și, mai rar, de vorbe anodine pe care și le adresează. Mai toți sînt taciturni, reci unii cu alții, mai mereu plouă sau e noapte sau nu se arată soarele în gospodăria aceea tot mai decăzută de sub munți, așa de izolată moral că te aștepți să fie în sălbăticie – dacă n-ar trece mereu TIR-uri prin fața casei.

Romanul Cît de aproape sînt ploile reci filmează încet gesturi și tăceri, momente atît de goale de sens încît par ermetice și vrei să le cauți sensuri abisale. E o lume care întîrzie în familia aceea dintr-un sat brașovean nenumit, o viață care se scurge. Existențele cotidiene ale personajelor se epuizează în gesturi banale, care evocă, poate, cititorului emoții muzeale, dintr-o viață trecută, dintr-o copilărie petrecută la țară. Însă invers decît la iubitorii vieții la țară de la începuturile modernității românești, Duiliu Zamfirescu sau Ionel Teodoreanu, la Bogdan Coșa aceste emoții nu au luciul prospețimii, ci pe acela al patinei, al lucrului vechi, uzat. Mișcările zilnice au, de aceea, o consistență aparte, pentru că ele par să țină de o epocă deja stinsă. Ascuțitul coasei, strecuratul laptelui prin tifon, mersul în frig la veceul fără apă curentă, aruncarea zoaielor din lighean, toate evocă o lume aspră, în care totul îți opune rezistență. De aceea felul în care Coșa a ales să-și scrie cartea, ca pe o narațiune pe alocuri obscură, care fixează atenția cititorului pe detalii și îl face să uite de poveste, e unul atît de elocvent. Narațiunea este densă și, deși cartea e excelent scrisă, prin modul construcției ea opune rezistență la lectură, ca un aer prea tare sau un drum greu, plin de noroi.

Asta e și ceea ce se întîmplă cu eroii acestei cărți: bătrîna Aurelia, fiii ei Nae și Nuțu, fiicele Dana, Doina și Dumitrița, nurorile Sanda și Casiana, ca și toți ceilalți, își trăiesc cu greu viețile, se împiedică dureros de tot felul de nefericiri, de alegeri proaste, de ghinioane severe, care îi proptesc pe o cale de suferință și mizerie. În această familie numeroasă și obișnuită circulă tot felul de drame stinse, care se pot oricînd reactiva, rivalități amorțite, invidii pe jumătate uitate, care nu devin niciodată destul de acute ca să declanșeze o tragedie, dar completează tragedia și o duc, de fapt, dincolo de limită. Lipsa de șanse vine din sărăcie, cel mai adesea, dar și din ghemul de incompatibilități și neînțelegeri dintre oamenii chiar cei mai bine intenționați, agravate toate de lipsa posibilității de a alege. Începîndu-și viața la limita mizeriei, nu e vina lor că nu reușesc să o evite pînă la capăt.

Romanul Cît de aproape sînt ploile reci se diferențiază de vechiul roman rural, al anilor ’60-’80, prin dezinteresul față de mitologii sau metaliterarități, iar de romanul anilor ’90, prin evitarea satirei ideologice. Sigur că o femeie de la țară își găsește refugiul în emisiunile TV cu vedete care „erau acolo în fiecare zi, n-aveau să dispară și nu-i cereau nimic”, sau că un bărbat rămas fără loc de muncă îl regretă pe Ceaușescu; că altul care a făcut închisoare și a rămas pe drumuri după interzicerea braconajului de lemne – dacă nu e făcut pe scară mare de firme internaționale – devine alcoolic; sigur că o bătrînă redusă la cîteva automatisme seamănă cu „strămoșul comun al omului și al morunului, două sute de milioane de ani în urmă”. Dar asta nu le răpește personajelor acestora din complexitatea lor reală, nu le înghesuie într-o căsuță ideologică irespirabilă, nu le condamnă fără drept de apel.

Poate cel mai mare merit al romanului lui Bogdan Coșa este nu compasiunea față de această lume, ci viziunea post-ideologică pe care o aduce, renunțînd la mecanismul la îndemînă al pedalării pe tropi cunoscuți pentru a conjura fantome din creierul cititorului. Rămîne în loc o mare și nerezolvată întrebare.

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.