● Philippe Djian, Greşeli de neiertat, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin, Colecţia „Fiction Connection“, Editura Trei, 2010.

Un singur cîntăreţ pop elveţian ştiu: Stephan Eicher. Am aflat de el într-o prăvălie de discuri din gara Lausanne unde, acum vreo 12 ani, coborîsem dintr-un tren şi aşteptam un altul. I-am ascultat acolo cîteva piese de pe un disc şi mi s-a părut sympa, la fel ca look-ul său gen Aramis (muschetarul) pe care-l afişa pe coperta albumului. 

Anii au trecut şi, iată, îmi cade mai deunăzi în mînă romanul acesta al lui Philippe Djian, autor francez despre care, la o googleală sumară, aflu că este nu doar un scriitor sexagenar de succes, ci şi textier al lui Stephan Eicher. E de bine, mi-am zis, după care, cu un ochi curios şi unul prietenos, i-am citit omului cartea. 

Omul e interesant, cartea nu-i rea. Povestea – litorală, familială, tristă – aminteşte de Marea lui John Banville, cu adîncurile ei sumbre. Dar e mai degrabă apatică în privinţa cadrelor exterioare şi mult mai deschisă înspre introspecţia unor trăiri dureroase, măcinate în relaţii ratate. Protagonistul – scriitor sexagenar şi el, aşezat cu casa pe malul oceanului, în Ţara Bascilor, aproape de Pirineii traversaţi cîndva de Hemingway – îşi povesteşte înstrăinarea de soţie şi de fiică, după ce, în urmă cu 12 ani, cealaltă soţie şi cealaltă fiică arseseră de vii, sub ochii săi. Istoria lui e a unei derive trădînd „forţele haotice şi deprimante care orchestrau mersul împleticit, ca de beţiv, al lumii“.

Se spune la un moment dat, în carte, că un scriitor seamănă fizic cu stilul său. Că înfăţişarea unui autor şi scriitura lui pot fi descrise cu aceleaşi cuvinte. De ce nu? Ca trăsături, Philippe Djian e o combinaţie echilibrată între Jacques Brel şi Julio Iglesias.