Georges Vigarello, Les métamorphoses du gras, Seuil, Paris, 2010.

Cu puţin înainte ca trenul să ajungă în gară, la Eforie Sud, îmi trăgeam de mînecă mătuşa: „Mai întîi ne cîntărim, nu-i aşa?“. Prea puţin îmi păsa de greutate, însă nerăbdarea mea era motivată de revenirea ocaziei de a mă apropia la doar cîţiva centimetri de ciudatul personaj care ne cîntărea. Era un pitic cu ochelari de soare şi pete albe – vitiligo – îmi explica mătuşa, cuvînt care nu făcea decît să amplifice atracţia mea, şi aşa considerabilă, pentru „curiozităţi“. Sub pretextul că vreau să văd mai bine unde potrivea greutăţile, cam la nivelul ochilor mei, mă apropiam de faţa acestui personaj nu mai înalt decît mine, şi încercam să mă lămuresc dacă era un copil bătrîn sau un bătrîn copil. Îndrăzneam să-l fixez îndelung, pentru că nu-i întîlneam privirea, ascunsă de ochelarii negri. Cred că nu dozam bine timpul şi întotdeauna venea momentul în care el îşi dădea seama că nu mă uit la cîntar, ci la el, şi făcea brusc un pas înapoi.

Astăzi nimeni nu se mai cîntăreşte contra cost, pe stradă, aproape toată lumea are un cîntar în baie, consultat din cînd în cînd sau zilnic-obsesiv, cu satisfacţie sau exasperare, în funcţie de cifra afişată electronic. Am putea crede că oamenii s-au cîntărit dintotdeauna, însă Georges Vigarello atrage atenţia că evaluarea greutăţii corporale în cifre e de dată recentă, apărută iniţial în moda curelor termale, ca parametru igienist în estimarea stării de sănătate, practica extinzîndu-se abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea.


Mai mult decît atît, în această carte, avînd subtitlul Histoire de l’obésité, el surprinde evoluţia felului în care este privit corpul sub aspect ponderal. În diverse epoci, excesul a fost sancţionat diferit, aprecierea lăsînd treptat loc condamnărilor motivate diferit în funcţie de valorile care ocupă la un moment dat avanscena. Tocmai aceste schimbări de-a lungul timpului, la nivelul mentalităţilor, justifică demersul istoric întreprins de Vigarello. Un dialog de genul „Ce ai făcut de sărbători?“ „Of, m-am îngrăşat două kilograme!“, extras dintr-un recent roman franţuzesc, ar fi cu totul imposibil într-o epocă anterioară, în care o bunică şi-ar fi putut întîmpina nepoata cu vorbele: „Mă bucur c-ai ieşit bine din iarnă. Eşti grasă şi frumoasă!“. Nimic mai firesc decît aprecierea corpolenţei ca scut de protecţie într-o vreme în care foametea nu era chiar o raritate, iar paradisul terestru era imaginat sub forma abundenţei alimentare. Revărsarea tuturor bunătăţilor, la îndemîna tuturor, în cantităţi nelimitate contura un miraj cu arome ademenitoare numit pays de cocagne. În perioada medievală, în cazul bărbaţilor, masivitatea era nu doar garantul forţei fizice, ci şi al prestigiului seniorial de a dispune de resursele necesare unui trai mai mult decît îndestulat. În acelaşi timp, vocile clericilor condamnă lăcomia, vituperînd excesul unui comportament: mîncăul este în primul rînd un păcătos. Accentul nu cade încă pe deteriorarea aspectului fizic şi nici pe consecinţele în planul sănătăţii.

Ruptura decisivă în percepţia corpului supraponderal se face simţită odată cu impunerea valorilor Europei moderne. Vigarello constata că Saint-Simon, în Franţa, şi Samuel Pepys, în Anglia, denigrează cam în acelaşi timp şi în aceiaşi termeni indivizii graşi şi leneşi, acuzaţi atît de deformare corporală, cît şi de maniere grosolane. Mai tîrziu, aversiunea revoluţionarilor pentru „exploatatorii şi profitorii nesătui“ compromite definitiv portretul „ventripotenţilor“, iar apoi burghezul burtos, politicianul burduhănos, bancherul îndesat, umflaţii şi puhavii de tot soiul fac constant obiectul caricaturilor.

Astăzi obezitatea este mai degrabă semnul sărăciei, uneori al tristeţii, al lipsei de educaţie sau al unui deficit de voinţă. Lupta cu kilogramele în plus este marele război contemporan, în care mai toate bătăliile sînt pierdute. Dacă un „bărbat bine“ îşi mai permite unele rotunjimi, pentru femei talia suplă rămîne o exigenţă absolută, chiar dacă tortura corsetului a fost abandonată.

Ultima ofertă în materie de slăbit este un gel remodelant care promite să topească „bulgării de seu“ în timpul somnului. Fără efort, fără dietă, iată în sfîrşit o ofertă de vis. Am însă o bănuială că eficacitatea dispare în momentul trezirii...