Max Blecher, Opere: Întîmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Proză scurtă. Aforisme. Poezii. Traduceri. Publicistică. Scrisori. Arhivă. Documentar. Mărturii. Iconografie, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2017, ediție critică de Doris Mironescu, 1.604 pagini, hardcover, format 14,5 x 23,5 cm.

De la Kant încoace, știm că lumea ajunge la noi printr-o sită de simțuri, impresiile astfel create sînt ordonate de facultățile înnăscute, cum ar fi cele de spațiu și timp. Dar oricît de mult am procesa, noi percepem doar o parte infimă a lumii, „lucrul în sine” de dinafara noastră ne rămîne necunoscut, inaccesibil.

Toate bune și frumoase – mă rog, poate nu frumoase și nici bune în sens propriu, dar vreau să spun că sînt măcar clare –, însă aici s-a strecurat o prezumție. De unde știm că acel ceva insondabil există? De ce am mai presupune că există, din moment ce nu avem nici cea mai mică idee despre el? Iar ca să zăpăcească lumea și mai mult, mai vine o întrebare. Segmentul cunoașterii are, ca orice segment, două capete. Unul se ancorează, cum am văzut, într-un exterior dubios și aproximat. Celălalt, în interior, într-o conștiință, într-o minte, într-un eu. Dar cîte de stabil e și acest „eu”? Dacă prinderea e și aici slabă și, în fond, incertă?

În lumea ideilor de acest fel e democrație totală, în sensul că nici o idee nu e mai răsărită, mai veche sau mai bună decît alta. Astfel că întrebările de mai sus au fost ridicate chiar înainte de Kant de un filosof scoțian pe nume David Hume; și asta, culmea, deși Kant spunea că Hume este cel ce l-a trezit din letargia concepțiilor comune, „dogmatice”. Hume a vînat și eliminat sistematic – sau cel puțin a încercat – orice prezumție, dar a constatat că, de fapt, lumea e plină de prezumții. Cele mai influente sînt și cele mai greșite, a demonstrat el, însă fără ele nu putem ajunge la nici o concluzie. Or, fără concluzii și convingeri, lumea nu ar putea avea senzația că trăiește. Ce mă îndreptățește pe mine să cred că masa la care scriu are o „existență continuă și distinctă” și cînd nu o percep? Ce mă îndreptățește să cred că masa nu e doar un simplu conținut perceptual? Ce mă face să cred că din aceeași cauză va rezulta mereu același efect? Nimic altceva decît convingerea, după cum și identitatea personală, „eul” de care spuneam, nu e decît o convingere, sau autoconvingere, a unei continuități de la naștere la moarte.

Aceste idei cu care Hume l-a bătut pe Kant chiar înainte ca acesta să se apuce de filosofie dau destul de rar ochii cu oamenii căci, bineînțeles, ce poate fi mai comod decît să te lași în voia concepțiilor preluate? Așa că am fost destul de mirat să descopăr că le-a vizitat un scriitor român, și el destul de nefrecventat pe la noi, ca și Hume. Este vorba de Max Blecher și, mai precis, de romanul său postum Vizuina luminată. Blecher nu l-a citit pe Hume, asta e clar, dar, după cum se știe, ca să ajungi la ideile gîndite de un filosof nu e neapărat nevoie să îl citești, ci doar să ai aceeași atitudine; de unde și devălmășia cu care ele le vin oamenilor, ba în antichitate, ba în epoca Luminilor, ba în interbelic.

Și despre ce atitudine e vorba în acest caz? Cel mai bine o ilustrează chiar textul lui Blecher. De exemplu, atunci cînd își evaluează „exercitarea” vieții personale de pînă la momentul îmbolnăvirii și constată că „eram bine încleiat și constituiam un eu-însumi bine închegat și consistent, cu sentimente ce aveau nume și reverii care puteau fi povestite. Eram ceea ce se numește un om care își trăiește viața și o înțelege. Înțelege adică ceea ce el crede explicația și înțelesul vieții acesteia”. Pentru un eu bine încleiat e nevoie să crezi în sensul vieții pe care o duci și e normal ca apoi să înțelegi satisfăcut ceea ce deja ai crezut. Prezumția e bine camuflată aici, dar Blecher o găsește, rezultînd unul dintre cele mai humeiene pasaje din literatura română. Aceeași idee e prezentă în alt paragraf, în care Blecher încearcă să explice de ce lucrurile pierd și cîștigă în importanță; pentru că, spune el, „ne imaginăm în fiecare clipă viaţa, şi viaţa rămîne valabilă pentru acea clipă și numai şi numai așa cum o imaginam atunci”. Viața „așa cum e” e rodul unei investiții de convingere; dacă investiția se schimbă, calitativ sau cantitativ, privim cu totul altfel lumea. „Este acelaşi pentru aceea lucru dar a visa și a trăi. În clipa cînd se desfășoară visul, întîmplările lui sînt valabile numai pentru momentele acelea nocturne din somn, după cum în trăirea de toate zilele, gîndurile şi întîmplările sînt valabile numai pentru clipa cînd se petrec și așa cum le imaginăm în acea clipă.” Sau, și mai clar, „(p)oate chiar, aşa cum cred, nu este nici o diferenţă între lumea exterioară și cea a imaginilor mintale”, o problemă căreia Hume i-a dedicat multe pagini.

Exemplele sînt cu duiumul, dar nu am spațiul de a mai prezenta din ele. Ce țin totuși să mai adaug la final este că criticii literari au fost duși în eroare de desele referiri la lumea viselor în romanul lui Blecher și au afirmat că, în această scriere, autorul explorează magistral spațiul oniric. Nu, nu e spațiul oniric, e chiar cel al „realității”, al „lucrului în sine”, al „lumii” cu care se căznesc unii filosofi.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.