Zsuzsa Selyem, La Moscova plouă – povestea unei deportări, traducere de Judith E. Ferencz, Editura Institutului Cultural Român, 2017. 

Am resimţit dintotdeauna ca pe-un fel de handicap faptul că nu cunosc în mod satisfăcător literatura scrisă în limba maghiară a scriitorilor născuţi sau care trăiesc încă în România şi mă bucur de fiecare dată cînd devin familiar cu cîte un nume.

Născută tot la Tîrgu Mureş şi din aceeaşi generaţie cu Attila Bartis (tradus la Polirom cu romanele Plimbarea, Tihna şi Sfîrşitul), cu György Dragomán (tradus tot la Polirom cu volumul de proză scurtă Regele Alb şi cu romanul Rugul) şi cu Márton Evelin (publicată la Curtea Veche cu Nopţile Salamandrelor), Zsuzsa Selyem (n. 1967) a debutat la Budapesta cu eseuri literare, înainte să publice volume de proză scurtă la edituri din Cluj-Napoca şi Miercurea Ciuc.

Publicat la Budapesta în 2016, La Moscova plouă este un mic roman-mozaic alcătuit din unsprezece proze ce au fiecare alt narator şi care ar putea fi citite şi independent. Aşa cum o spune şi subtitlul, romanul alcătuieşte povestea unei deportări în Bărăgan din anii ’40 stali-nişti, dar prozele se întind în timp, înainte şi înapoi, alternînd scene din anii 1789 şi 1927, ajungînd pînă în 1989. Astfel, prozele compun, în miniatură, saga familiei Beczásy din fostul Imperiu Austro-Ungar, de la bătrînul Emánuel Beczásy, cel cu rădăcini armene, posesor al unor cai de rasă pe care Prinţul Ştirbey îi cumpără, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, plătind cu Pădurea Beţasu, prin bijutierul Andor Beczásy, fiul directorului unei fabrici de fier, de al cărui nume este legată legenda traficului cu franci falşi în Transilvania de după Pacea de la Trianon, pînă la István Beczásy, moşier în fostul comitat secuiesc Trei Scaune, anchetat şi torturat pentru „sabotarea orînduirii comuniste“, apoi deportat, în urma naţionalizării, împreună cu familia, în Bărăgan, după un an de domiciliu forţat la Sfîntu Gheorghe.

Cu adevărat interesant la micul roman al Zsuzsei Selyem nu este atît structura de mozaic, căreia îi lipsesc piese („nu există memorie, doar întîmplări de sine stătătoare“, spune unul dintre naratori), cît faptul că destinele şi tribulaţiile celor trei generaţii Beczásy, care trec prin două războaie mondiale, dezmebrarea unui imperiu şi naţionalizarea comunistă, sînt evocate, rînd pe rînd, de naratori animale şi plante. Cu vreo două excepţii, scenele sînt povestire de martori „necuvîntători“, pe cît de necreditabili, pe atît de omniscienţi: o mierlă, o strigă, un corb, un cîine, un ţînţar, o pisică şi un brad. O convenţie narativă cu naratori neconvenţionali foarte culţi, care judecă uneori destinele umane după valorile şi durata vieţilor animale. Spre exemplu, bradul tsuga, ultimul narator şi cel mai longeviv, îl evocă pe Prospero, înainte de a descrie, în chip de epilog, o scenă cu veveriţe ca o punere în abis a destinelor umane.

Politică pînă la ultima fibră narativă, cartea are ca personaje pasagere personalităţi ale epocii dejiste precum Vasile Luca, ministrul de Finanţe, sau Ana Pauker, ministrul de Externe, în timp ce altele, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, Teohari Georgescu sau maghiarul László Rajk, sînt evocate în trecere. Din acest punct de vedere, calităţile acestei cărţi, alerte şi fragmentare, gîndită ca o suită de fabule narative, sînt şi micile ei neajunsuri, căci pentru un cititor tînăr rămîn vagi contextul politic şi semnificaţia unor nume sau momente istorice (precum inundarea insulei Ada Kaleh ori dezastrul de la Cernobîl, menţionate în trecere).

Péter Nádas a lăudat pe drept cuvînt cartea Zsuzsei Selyem pentru povestea ei multistratificată, la care eu mai adaug, pe lîngă cel dramatic, şi un foarte fin simţ al umorului, bancurile cu întrebări adresate fictivului Radio Erevan (din care este decupat şi titlul cărţii) fiind un contrapunct/laitmotiv al acestor naraţiuni din comunism cu ororile sale transetnice. 

● Júlia Szilágyi, Cartea insomniilor, traducere de Marius Tabacu, Editura Şcoala Ardeleană, 2017. 

Născută în acelaşi an (şi tot la Cluj-Napoca) cu Ádám Bodor (tradus la Polirom şi Humanitas cu romanele Vizita Arhiepiscopului şi Zona Sinistra, şi la Curtea Veche cu cartea-interviu Mirosul puşcăriei despre detenţia politică de la Gherla din anii ’50), eseista şi criticul literar Júlia Szilágyi (n. 1936), profesoară în a doua jumătate a anilor ’90 la Universitatea „Babeş-Bolyai“, a publicat această carte de memorii în 2014 la Cluj-Napoca.

Ca şi romanul fragmentar al Zsuzsei Selyem, şi cartea de memorii a Júliei Szilágyi este construită tot din poveşti/amintiri fragmentare, „suspendate“, dar mai puţin narativ şi mai mult introspectiv, cu portrete şi evocări lirice şi multe reflecţii privind natura memoriei şi a destinului uman („Soarta noastră nu mai e decisă de istorie, ci de geografie“). După cum spune în prologul cărţii: „Memorialistica se bazează inevitabil pe alternanţa dintre luciditate, suferinţă şi ironie. Dar principiul înşiruirii nu este cronologia, ci aleatoriul amintirii.“

Încă de la început se detaşează imaginea bunicului matern Ábrahám Dávidovits, personaj mitologic, „farseur desăvîrşit“, cel fugit de pogrom din Polonia în Ardeal, doar pentru a sfîrşi în lagărul de la Auschwitz-Birkenau în 1944, unde fusese deportat împreună cu cea de-a cincea lui soţie. Júlia Szilágyi este preocupată în egală măsură să evoce figurile familiei şi să le spună poveştile şi, în acelaşi timp, să reflecteze asupra condiţiei umane. „Cel care vrea să lichideze cultura sa ori cultura altora trebuie să înceapă cu amintirile. Nu cu manualele, nici cu legendele din tezaurul comun. Nu. Ci cu amintirile cele mai intime: ale copiilor, ale părinţilor… Ale părinţilor umiliţi sub ochii propriilor copii, îndîrjiţi în neajutorarea şi neputinţa lor.“ Căci destinul vitreg al familiei Szilágyi, evrei maghiari din România, continuă cu tatăl, medic psihiatru, deportat la Dachau, cu refugiul familiei la Bucureşti în 1944, unde sînt denunţaţi de un vecin ş.a.

„Eu am supravieţuit după două totalitarisme. De fiecare dată altfel, fiindcă nu au fost la fel. Unul a fost mai înfiorător decît celălalt. Primul m-a învăţat, cînd aveam opt ani, ce înseamnă frica de moarte. Celălalt m-a condamnat să mă obişnuiesc cu frica de viaţă, ca fundal permanent al formei de existenţă… Primul a fost nepăsător cu sentimentele mele. S-ar fi mulțumit şi cu moartea mea. Celălalt a vrut, o vreme, totul“, scrie Júlia Szilágyi în cel mai intens pasaj al memoriilor sale.

Două cărţi scrise de două autoare maghiaro-române care ajută la înţelegerea mai profundă a ceea ce ni s-a întîmplat nouă, tuturor, în ultimul secol.