● Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf, traducere de Adriana Liciu, Editura Polirom, 2014. 

Puţinele lucruri aflate pe Internet despre Gaito Gazdanov (1903-1971) – scriitor rus de origine ossetiană, născut la Sankt Petersburg, crescut în Ucraina şi în Siberia, emigrat la Paris şi mort la München –, le voi rezuma aici. În 1919, la doar 16 ani, s-a înrolat şi a luptat de partea Armatei Albe, în Războiul Civil Rus, pentru ca, un an mai tîrziu, să plece la Constantinopol pentru a-şi termina studiile, emigrînd apoi la Paris, unde a făcut de toate (docher, spălător de locomotive, muncitor la o fabrică de automobile – apar menţionate şi Renault, şi Citroën –, şofer de taxi etc.), inclusiv să studieze la Sorbona. A publicat povestiri în revistele emigraţiei ruse, iar după 1950, romanele sale, The Specter of Alexander Wolf şi The Return of the Buddha, au apărut şi în traducere engleză. Din 1950 s-a mutat la München, devenind redactor la Radio Europa Liberă, unde, vreme de două decenii, a ţinut o emisiune despre literatura rusă, sub un alt nume. Cărţile sale, mai puţin de zece titluri, au apărut în Rusia abia după 1990, bucurîndu-se însă de mare succes. Retraducerea în Marea Britanie a romanului său, scris în 1947, Spectrul lui Alexander Wolf, l-a readus şi l-a impus anul trecut şi în Occident, receptarea britanică vorbind despre „redescoperirea unei minicapodopere“ – aceasta fiind şi prima traducere a lui Gazdanov în limba română.

Romanul începe cu o frază sub spectrul căreia, pentru a formula astfel, stă întreaga confesiune a protagonistului anonim: „Dintre toate amintirile, din şirul fără sfîrşit al simţămintelor mele, cea mai împovărătoare este imaginea singurului omor pe care îl săvîrşisem.“ La vîrsta adolescenţei, naratorul protagonist a luptat, pentru scurtă vreme, în Războiul Civil Rus (de altfel, acesta nu este singurul detaliu împrumutat ficţiunii din biografia scriitorului) şi, într-un moment foarte straniu – după mai multe zile de nesomn, rătăcit de tovarăşii săi într-un loc pustiu şi sub o căldură halucinantă –, s-a văzut nevoit să se apere şi să tragă, fiind deci în legitimă apărare, într-un tînăr pe care a avut norocul să-l nimerească şi pe care l-a şi privit murind, părăsindu-l în grabă înainte de a fi descoperit. Episodul acestei întîmplătoare, dar necesare crime, şi al cărui unic martor a rămas, l-a urmărit, într-un fel sau altul, toată viaţa. Ajuns ziarist la Paris, protagonistul duce o viaţă dezordonată, „aflată la voia întîmplării“, agitată, dar tristă, fără vreun ideal ori sens mai înalt, aparent resemnată, dacă nu chiar dezamăgitoare. Asta pînă în momentul în care citeşte cartea unui oarecare Alexander Wolf, în care una dintre povestiri este chiar istoria crimei sale, spusă din perspectiva celui pe care credea că-l ucisese. Obsesia de altădată e înlocuită acum de curiozitate, numai că încercările sale de a-l întîlni pe scriitorul britanic eşuează. O serie de întîmplări (unele fiind stranii coincidenţe, vag fantastice – nu-i de mirare că, după Poe, e invocat Balzac, cel din Pielea de sagri) îi aduc pasiunea în viaţă. Începe o relaţie cu o văduvă bogată, rusoaică, la fel ca el, o femeie specială, discretă pînă la a fi enigmatică, fermecătoare prin atitudine, nu prin frumuseţe, de care se îndrăgosteşte iremediabil, răscumpărînd întregul şir de aventuri sentimentale de pînă atunci. Moment în care îl cunoaşte, la fel de întîmplător, pe Alexander Wolf, un tip cu o personalitate contradictorie: aventurier, revoluţionar, seducător, cu o filozofie proprie de viaţă.  

Roman parizian nocturnal, prin decorul şi atmosfera vag descrise (dar cu cîteva episoade foarte bine conturate, cum este, spre exemplu, partida de box), Spectrul lui Alexander Wolf este un mic roman existenţialist turnat într-un scenariu detectivistic de un apăsat psihologism şi cu multe tuşe lirice. Un existenţialism noir la propriu şi la figurat se relevă a fi acest cvasi-policier reflexiv şi senzual, cu discurs psiho-metafizic despre soartă şi moarte, despre iluzia dragostei şi felul în care ne raportăm la propria mortalitate. Borges ar fi venerat acest roman care pune în joc obsesia şi imaginaţia şi care ridică, în fond, problema relaţiei dintre existenţă, hazard şi fatalitate, dintre sens şi întîmplare, dintre regret şi voinţă, dintre scopul vieţii şi rolul morţii, căci, aşa cum se înţelege şi din fragmentul de mai jos, crima apare drept singurul mod de a interveni în desfăşurarea impenetrabilă şi inexorabilă a existenţei şi, implicit, de a o stăpîni. Protagonistul are discursul unui filozof care chestionează permanent condiţionările existenţei umane aflate mereu sub spectrul morţii (e invocată istoria crimei primordiale a lui Cain), aceasta fiind şi semnificaţia titlului, căci Alexander Wolf este şi rămîne, de la un capăt la altul al cărţii, imaginea morţii.

Ca o paranteză de final a receptării – recenzentul din The Independent îl apropie pe Gazdanov de Nabokov, compatriotul său emigrant, prin problematica memoriei, şi citeşte micul roman într-o frumoasă cheie metanarativă („Obsedat în egală măsură de calitatea scrisului şi de posibilitatea ca omul pe care l-a împuşcat să mai fie în viaţă, naratorul pleacă în căutarea autorului... Vina naratorului găseşte un rezonant ecou în obsesia de sine a autorului.“); în timp ce cronicarul de la The Guardian îl citează pe francezul din L’Express, care l-a descris pe Gazdanov astfel: „Dacă Proust ar fi fost taximetrist rus în Parisul anilor ’30...“ Fireşte că există un aer tare al literaturii epocii în romanul lui Gaito Gazdanov (receptarea franceză a tras jar pe spuza literară naţională, invocîndu-i, pe lîngă Proust, şi pe Sartre sau Camus – mă mir că nu şi pe Gide, prin problematica crimei gratuite), dar, dincolo de toată problematica existenţialistă, Spectrul lui Alexander Wolf este şi un dramatic roman de dragoste. Unul în care, în cele din urmă, chiar se ucide pentru dragoste.  

Extras:

„Fiecare existenţă umană este legată de alte existenţe umane, şi acelea sînt legate la rîndul lor de următoarele, şi atunci cînd ajungem la capătul logic al acestei succesiuni de interrelaţii ne apropiem de suma oamenilor care populează imensa suprafaţă a globului pămîntesc. Deasupra fiecărui om, deasupra fiecărei vieţi atîrnă pericolul morţii în toată nemăsurata lui diversitate: catastrofă, deraiere de tren, cutremur, uragan, război, boală, accident, tot atîtea manifestări ale unei forţe oarbe şi necruţătoare, caracterizate prin faptul că noi nu putem determina niciodată dinainte cînd se va produce acest lucru, această întrerupere de moment în istoria lumii. «Căci nu ştiţi ziua şi ceasul...» Şi iată, aceluia dintre noi care are suficientă forţă sufletească pentru a înfrînge teribila rezistenţă faţă de acest act îi este dată deodată posibilitatea de a deveni pentru scurt timp mai puternic decît soarta şi hazardul, decît cutremurul şi uraganul, şi de a şti cu precizie că în cutare secundă el va opri acea complicată şi îndelungată evoluţie a sentimentelor, gîndurilor şi trăirilor, acea mişcare a vieţii pline de faţete care ar fi trebuit să îl zdrobească în implacabilul ei mers înainte. Dragostea, ura, frica, mila, căinţa, voinţa, pasiunea – orice sentiment şi toate laolaltă, orice lege şi toate la un loc, totul este neputincios în faţa acestei puteri de o clipă a actului uciderii. Eu am această putere şi pot deveni şi eu victima ei, şi dacă i-am simţit ispita, tot restul, tot ce se află în afara limitelor acestei percepţii mi se pare iluzoriu, neesenţial, neînsemnat, şi deja nu mai pot acorda interes mulţimii de lucruri nesemnificative care constituie sensul vieţii pentru milioane de oameni. Din clipa aceea, ştiu acest lucru, lumea a devenit alta pentru mine şi nu mai pot trăi ca aceia care nu au nici această putere, nici această înţelegere, nici această conştiinţă a fragilităţii a tot şi a toate, nici această permanentă vecinătate de gheaţă a morţii.”