Cum se poate susţine onest o revistă decentă? S-ar putea ca tocmai lipsa unui răspuns satisfăcător la această simplă întrebare să fie principalul simptom al crizei prin care trece presa. E drept că orice manager de presă ar spune că adjectivele onest şi decent nu intră în „profilul produsului“ şi nici în „targetul lui de eficienţă“. Dacă, însă, în loc de onest am pune profesionist, iar în loc de decent, eficient, acelaşi manager (care trăieşte cu impresia că propriile sale competenţe economice sînt aplicabile fără rest în zona presei) ar deveni brusc atent. Cînd te poziţionezi între nişte „itemi“ clari şi „previzionezi“ un procent sustenabil de „rentabilitate“, carevasăzică „implementezi“... Ce implementezi? Dezastrul – ne spun doi jurnalişti francezi de succes, Laurent Beccaria şi Patrick de Saint-Exupéry, primul fiind directorul, iar cel de-al doilea, redactorul-şef al revistei XXI, un „produs“ ce se vinde în continuare, într-un tiraj de 50.000 de exemplare, şi care rezistă în tulburata piaţă franceză, fără publicitate, doar datorită cititorilor care cumpără revista. Ei au publicat, la începutul acestui an, un manifest pentru presa post-Internet, o presă onestă şi decentă (adică independentă şi de calitate) care să pună pe primul plan legătura cu cititorul, însă nu un cititor statistic, un client recompus în sertarele publicitarilor, ci un om viu, curios, care se emoţionează şi care (de cele mai multe ori) e cel puţin la fel de inteligent ca editorialistul pe care îl citeşte. O presă purificată de marketing şi care să redevină, cum era acum ceva timp, „utilă, dezirabilă şi necesară“, prin legătura refăcută cu cititorul. „Şi dacă s-au înşelat cu toţii? Şi dacă mult clamata «conversiune digitală» era o capcană mortală pentru ziare?“ – se întreabă cei doi în acest manifest, care a făcut înconjurul presei de calitate din Franţa şi Spania. „Şi dacă magnaţii presei mondiale s-au înşelat cu toţii, investind alandala în aplicaţii, site-uri şi redacţii multimedia? Şi dacă mirobolantele vizualizări şi extraordinara concurenţă de titluri de presă transformate în «mărci mediatice» nu sînt decît o şarlatanie?“

Cei doi jurnalişti (de voie, de nevoie şi manageri), ale căror opinii sînt susţinute în primul rînd de păstrarea revistei pe linia de plutire în noile condiţii (în care singura revistă rentabilă a rămas Le Canard enchaîné), pleacă de la cîteva convingeri asumate: „Mediul digital nu este responsabil de criza actuală, dar el o accentuează. Pe hîrtie sau pe ecran, jurnalismul are nevoie, înainte de orice, să realizeze o revoluţie coperniciană. Este posibil să refaci o presă post-Internet, concepută pentru cititori şi independentă de publicitate.“ Argumentele lor ţin de istoria presei mari, dar şi de recurenţa unor fenomene psiho-scripturale fără de care această meserie (destul de artistică în fondul ei ultim) n-ar fi rezistat atît de multă vreme.

Toţi cei care am lucrat în presă în ultimii 20 de ani am simţit, la un moment dat, pe propria piele, accelerarea asta automată, fuga înainte, teama de „vechi“, pe care cei doi jurnalişti francezi o rezumă printr-o lemă paradoxal-progresistă: „Fugi, tovarăşe, lumea veche e în spatele tău!“ Lupta pentru putere între noile redacţii multimedia şi vechile redacţii (cu creion, hîrtie şi muncă de teren) a înclinat iniţial în favoarea celor dintîi, nu doar pentru că noul atrage, ci şi pentru că ei răspundeau pe loc invitaţiei de „a produce conţinut“. Falimentul noului tehnologic a fost, se pare, instantaneu, fiindcă un nou-şi-mai-nou a şi apărut în secunda următoare. După ce şi-au făcut loc cu argumentele progresului fatal şi ale informaţiei în priză directă, noii jurnalişti (aceiaşi la orice publicaţie, căci sursele şi resursele sînt aceleaşi) au dat, de nevoie, un pas înapoi, au scos din dulapuri vechile colecţii pe hîrtie, şi-au ascuţit creioanele şi au cerut sfaturi – cînd n-au plecat pur şi simplu şi şi-au făcut cohorte de portaluri de ştiri. Dacă acei care-au rămas vor folosi vechile instrumente de scris (nu neapărat ca să le înfigă în ochii colegilor care n-au deprins limbajul conversiei digitale), s-ar putea ca presa de calitate (aflată, cel puţin în Franţa, deja în epoca post-Internet) să mai aibă o şansă. În ce ar consta ea? se întreabă Beccaria şi Saint-Exupéry. Iată răspunsul bref: „Este posibilă reîntemeierea unei prese post-Internet, aşezate pe patru piloni: timpul – asumarea altor ritmuri, căci presa trebuie să reînveţe să-şi surprindă cititorii nu prin informaţie, ci prin tratarea ei; terenul – ziaristul ajunge acolo unde cititorul nu poate ajunge; imaginea fixă – frumuseţea imaginii nemişcate; coerenţa – căci sîntem ameninţaţi nu de excesul de informaţie, ci de excesul de nesemnificativ.“

Cum stau lucrurile la noi, o ştiu foarte bine nu doar istoricii presei. Însă, înainte ca lucrurile să devină fără întoarcere, ar merita, poate, să asistăm la un experiment de lentă redresare controlată a unui ziar care a însemnat ceva. Editorialişti care şi-ar (re)lua timpul să înţeleagă toate feţele evenimentelor, reporteri de şcoală veche care ar face din nou teren (în condiţiile în care, nu-i aşa, un bilet de avion înseamnă 150 de cititori plătitori), fotografi care ar urmări emoţia de pe faţa oamenilor, jurnalişti a căror meserie ar fi legată de coerenţa, frumuseţea şi sensurile vieţii, nu de dorinţa de „a-i face“ pe unii sau pe alţii. Ar fi un adevărat program de redresare care, uneori, îmi sună cunoscut.