Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, Editura Polirom, 2018. 

La ce bun cărțile, cît timp viața adevărată, „viața care se viețuiește“, vorba lui Mateiu, e întotdeauna „în altă parte“, vorba lui Milan? Însăși aglomerarea citatelor în această frază e un semn de criză. O criză de care se ocupă, în cartea sa recent apărută, unul dintre cei mai interesanți eseiști de astăzi, Valeriu Gherghel. În Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, autorul revine la tema sa predilectă, aceea a lecturii, discutată în alte două frumoase cărți anterioare, Porunca lui rabbi Akiba (2006) și Breviarul sceptic (2012). De astă dată, este analizată suspiciunea principială la adresa cărților. „Există oameni care nu citesc deloc, nu mi-am propus să scriu despre ei, presupun că sînt fericiți“, mărturisește Gherghel. Nu dinspre acești benigni închinători ai concretului vine amenințarea, ci dinspre „înțelepți“, dinspre oamenii cărții, posesori, cititori și autori de biblioteci cărora le cășunează existența cărților (și cititorilor) altora. De la aceștia, uneori vîrfuri ale tradiției umaniste precum Seneca, Marc Aureliu, Kant, Leibniz, Hume, Montaigne, Rousseau, Emerson, se aud periodice, metaforice rechemări la incendierea Bibliotecii din Alexandria sau măcar a unei părți din ea.

Sigur că vastul corpus al literaturii lumii presupune multă aglomerație și impostură; sigur că universul social al lumii cărții, de la presa literară la uniunile creatorilor, de la demagogia internautică a lecturii la librăriile „cu dichis“, conține și laturi penibile, revoltătoare sau kitsch. Dar acesta nu e un motiv suficient, crede Gherghel, pentru a demoniza cartea, pur și simplu, sau pentru a inventa dihotomii absurde, în afara spiritului științific, precum aceea dintre lectură și experiență: „Ori comentezi, ori trăiești. Ori citești, ori simți. Ori adnotezi Poetica lui Aristotel, ori te veselești într-o taverna din Monastiraki“. De fapt, o astfel de „indispoziție umană străveche“ se datorează, în cele mai multe cazuri, unei percepții la fel de înguste a vieții, ca și a cărții. Marc Aureliu sau Kant erau cititori autoreprimați, fanatici ai „rațiunii“, ignorînd latura afectivă, ca și pe cea corporală a lecturii. Emerson sau Rousseau idolatrizau „trăirea“ pură, se așezau în corul vitaliștilor, pozau în „inspirați proroci ai experienței, ai trăirilor ferine, ai senzațiilor virginale“, făcînd o distincție nepermisă între cititul celorlalți („inautentic, uscat, lipsit de consistență vitală“) și scrisul lor (capabil de a-l „păstra pe filosof fraged și nealterat, el însuși mai presus de el însuși“). Alții, de mai mică substanță, preferă să transfere această dihotomie în planul estetic, să susțină, de pildă, că poezia iese din pură inspirație, în timp ce proza din viața trăită – cum altfel s-ar explica faptul că „poeții au bărbi înfoiate, plete în valuri, prozatorii au chelie (de-o pildă, Dostoievski, Flaubert, Musil, Saramago, Rushdie, nu știu dacă ați observat)“?

Aceste dihotomii nu au substanță, arată Valeriu Gherghel în pagini savuroase, care profită abundent de tehnica reducerii la absurd a acestor nefondate pretenții. Lectura este o experiență alături de celelalte, al cărei caracter derivat nu trebuie să ne pună pe gînduri: mai toate experiențele sînt indirecte. Chiar dacă nu aduce foloase imediate, nereușind să producă conversiuni morale peste noapte ale bestiilor în oameni de treabă, cititul îndeplinește anumite scopuri deloc de neglijat. Oricum, „cititul nu este negreșit o noblețe, dar nu este în nici un caz o josnicie“. Pe unii (Flaubert, Borges), lectura îi ajută să evite viața, să forjeze un univers al lor, o vizuină în care generații de cititori sînt, pe urmă, invitate să se refugieze. Pe alții (Montaigne, Gherghel însuși) îi ajută să-și proiecteze eul „ondoyant et divers“ în trecut, revizitînd lecturi de odinioară („Cărțile ne arată cît de tare am deviat de la inocență“). Altora le permite să-și măsoare viața lor cu a altora, îi ajută să instaureze ordine în propriile experiențe, le oferă cuvinte cu care să-și descrie emoțiile. Pentru alții, în fine, lectura e un act gratuit, o reinstalare în confortul celei de-a treizeci și noua recitiri a Iliadei („în greaca cea mai veche, desigur“).

Tema lecturii îl ajută pe Valeriu Gherghel să revină la multe dintre temele sale preferate din volumele anterioare: patologia lecturii (cititul-viteză, de pildă, sau performanța alfabetică a Autodidactului din Greața de Sartre), revelațiile bibliofiliei („un bibliofil pur și dur, care își respectă meseria, refuză să citească vreun rînd și privește cartea așa cum consideri un pendul arhaic“), naivitățile înțelepților antici și medievali. Pentru Seneca, Augustin sau Isidor din Sevilla, lumea e o carte și cărțile sînt lumea, de aceea pentru ei nu există îndoială că diamantul poate fi spart cu sînge de țap sau că greierii din Calabria sînt muți, de vreme ce așa stă scris în cărțile vechi.

Scriind despre toți acești înțelepți, admirîndu-i, dar de la distanță, Valeriu Gherghel nu este un înțelept el însuși. Nu-i place acest cuvînt periculos, de folosit mereu cu ghilimele. Gherghel își asumă postura eseistului, dar nu pentru că acesta ar fi un gînditor lipsit de rigoare, ci pentru că eseistul e, în mod fundamental, un scriitor. În cazul de față, un scriitor care merită citit și recitit – din toate motivele pe care, în Roata plăcerilor, autorul le enumeră cu atîta farmec. 

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.