● Emil Brumaru, Opere, VI, Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață...; Opere, VII, La ruinurile galanteriei, ediție îngrijită de Bogdan Crețu, Iași, Polirom, 2020.

Au apărut anul acesta două volume (însumînd peste 1.600 de pagini!) cu operele postume ale lui Emil Brumaru. E un final fastuos de carieră, relevînd un profesionist al poeziei de talie argheziană, cutreierînd un spațiu poetic de o extraordinară consistență, reafirmîndu-și în tot chipul drepturile de proprietate asupra lui de la un volum la altul. Brumaru a început în 1970 cu o poezie de spectre pure și diafane, de regnuri care se învecinau duios și își schimbau între ele proprietățile, de obiecte translucide și de erotism suav. Au venit apoi fantasmele revendicative ale eroticii hard, explorările în straturile buruienoase ale limbii, vizînd o descătușare dintr-o puritate excesivă și o sabotare a poeziei geniale dinainte printr-o vitalitate triumfătoare. Și, în ultimii aproximativ zece ani (mai ales de la Rezervația de îngeri, 2013), poetul începuse să descrie intuiția tristă a sfîrșitului, friabilitatea memoriei și să-și indexeze propriul univers într-o manieră melancolică, căutînd cu regret o copilărie irecuperabilă și străbătînd reverii mîloase, pline de coșmaruri. E de văzut cum amplifică aceste două mari volume postume geometria operei lui Emil Brumaru, ce îi adaugă, cum o limpezesc.

În volumele îngrijite de Bogdan Crețu pornind de la un mare număr de manuscrise lăsate testamentar de poet se regăsesc șapte cicluri, selectate în mare parte pe criterii tematice. Cele mai concentrate sînt Regina Mab, din primul volum, și Basarabia e mama, din al doilea. Primul e un exercițiu de recitire-revizuire din Shakespeare în care poetul practică o formă luminoasă de dezmăț livresc, cu elasticitatea gimnastică a unui cititor de performanță. Celălalt ciclu, Basarabia e mama, e un efort hipermnezic, de amintire din prima mică copilărie, cuprinzînd și cîteva elegii politice, mai puțin convingătoare la un senzorial cum a fost întotdeauna Brumaru. Acestora li se adaugă, din primul volum, ciclul Îngerii păcătoși, în care tonalitatea rugăciunii e păstrată în tensiune perpetuă cu libidinea, uneori puse anume în aceeași poezie, precum Vovidenia profană, care începe ca în revista Gîndirea din anii ʼ20 și se încheie ca în Hustler. Poetul e consecvent cu tema serafică pe care și-a ales-o, dar uneori nu se dă în lături de la glume în doi peri sau chiar de la unele decoltate bine.

În ciclurile Ordinul zînelor necuviincioase și La ruinurile galanteriei, disponibilitatea pentru variațiune a lui Brumaru e la cote maxime, el mixînd Elegii ameliorate, Rugăciuni de hobbit, cîte o Populară ideală, un Pastel tandru, o Sorcovă sau, de ce nu, un Cîntec pentru mirosit. Îndrăgostitul poet produce elogii de tot felul, de la serafic la parșiv, de la implorare la chiuitură, slăvind bucurii impure și coborînd slava pe pămînt, ca aici: „Sînt ultimul tău junimist / Care-ți aduce roua, trist, / În prag, să faci într-însa urme / Cu talpa mică, pîn’ la spume. / Și sînii aerul să-l scurme / Cu sfîrcuri vrînd să se răzbune / Și să mă zăpăcești prin spații / Cu fragedele-ți menstruații / Ce-neacă vechiul nostru burg / În fastuosul lor amurg...”. Altfel, pastișa energică, ce colonizează poemele altora, e aici la putere. Iată un Coșbuc reșapat: „Și unde-i Dînsa, galeșă și-ntrulpă, / Să îi simțim pe umeri calda pulpă?”. Și iat-o și pe Maria Tănase: „Mărioară, Mărioară, / Ia un crac și mă omoară”. Sînt cele mai ingenioase tehnic poeme din serie, pline de o curiozitate a facerii și refacerii stilistice și de o bucurie a scrisului care se comunică.

Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață este ciclul cel mai puternic, dînd, într-un fel, legitimitate canonică acestei ample producții publicate postum. Poetul se rătăcește sfios într-o „rea pădure”, mărturisește sentimentul rupturii față de propria copilărie, „ce am mai blînd în mine și mai viu”, pierderea raiului și apropierea rîmelor și musculițelor. Și tot aici au loc cîteva autorelecturi remarcabile, în răspăr, precum acest scurt epitaf care răstoarnă algoritmul poetic din clasica Astenie: „M-am săturat să scriu minciuni frumoase. / Azi sînt urît, boțit ca o mătase / În noaptea nunții lungi și sîngeroase...”.

Însă cel mai atașant e, cred, ciclul în proză Gîndindu-mă la gîndacul lui Kafka, cuprinzînd relatări de vise, confesiuni literare, note de lectură, dar mai ales o explorare a trecutului propriu, un fel de arheologie a emoției originare pe care poetul o tezaurizează pe urmă sub forma metaforelor sale obsedante. E emoția în fața sutienelor mamei, în copilărie, și în fața străzilor șui ale Iașiului vechi, în fața corpului iubitei adolescente și în fața atlaselor enorme, care dau corp lecturii. E emoția de la Dolhasca rurală, spectaculoasă în naivitatea ei lubrică, și de fapt în fața oricărei lumi care trece, a și trecut, fără să-și dea seama. De aceea, și poezia lui Emil Brumaru este emoție.

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.