● Mihnea Mihalache-Fiastru, Expres, Editura Curtea Veche, 2019. 

„Peste ani, Expres va deveni un volum referenţial. E prima carte de proză documentară românească de tip nou. Aici vei descoperi culturi şi subculturi dispărute, dictatori şi traficanţi de droguri, lupte de cîini şi hoţi de maşini, politicieni corupţi şi biletari ieşiţi din circuit“, scrie pe coperta a patra a cărţii V. Leac, poet şi artist video. E greu de spus ce viitor va avea cartea lui Mihnea Mihalache-Fiastru („volum referenţial“ a fost o vreme şi Pizdeţ, micul roman din 2002 al lui Alexandru Vakulovski, devenită aproape o carte-cult, reeditată, ulterior căzută în uitare), dar e cert că se înscrie în seria unor cărţi care explorează în premieră, la limita biografiei şi documentului, o zonă literară marginală, aceea a subculturii de cartier, aşa cum, la vremea lor, au făcut-o, cu rezultate dintre cele mai diverse, Alexandru Vakulovski, Adrian Schiop, Sorin Stoica, Ioana Bradea sau, mai nou, Tudor Ganea.

Mihnea Mihalache-Fiastru (n. 1982) este un tip venit parcă de peste tot şi de nicăieri. Absolvent de psihologie, jurnalist în presa scrisă, apoi autor de eseuri în reviste culturale nişate (District 40 sau chiar Dilema veche) ori pe diverse platforme online (Sub25, Scena9), autorul unui proiect de antropologie video despre ştrandurile bucureştene şi al unui serial web de docu-ficţiune care au rulat prin diverse galerii de artă şi spaţii culturale alternative, anul trecut a lansat şi volumul Tehnologia Expunerii Universale avînd ca temă magazinele universale bucureştene de la sfîrşitului anilor ’80.

Predilecţia pentru medii, subiecte şi fenomene marginale, la limita sociologiei urbane, explică şi alcătuirea cărţii Expres, care nu e roman, după nici un standard, însă ar fi putut fi un excelent volum de proză scurtă, dacă ar fi fost gîndit ca atare. În schimb, rămîne o carte mai degrabă experimentală de docu-ficţiune la persoana întîi, alcătuită din scene, momente şi istorii personale, care explorează, în principal, perioada de tranziţie din Bucureştiul anilor ’90, cu trimiteri înapoi în comunismul anilor ’70-’80 (povestea unei liceene ajunse secretara Elenei Ceauşescu la ICECHIM) şi în timpul Revoluţiei (cu un Dan Iosif în chip de Gavroche anticomunist), cu salturi pînă în vara lui 2018, cu focus pe mediul de cartier şi pe moravurile micilor afacerişti, deopotrivă oameni educaţi (avocaţi) sau muncitori (în întreprinderi precum ICRAL ori pe şantier). Alcătuită ca o suită de episoade, unele descriptive, altele confesive, marcate prin date calendaristice ce plasează momentele în comunism, în timpul Revoluţiei, în anii ’90 ai tranziţiei sau după 2000, cartea lui Mihnea Mihalache-Fiastru se constituie ca un puzzle eterogen stilistic, fără structură narativă şi fără personaje de largă respiraţie, dar nu mai puţin agreabilă şi chiar distractivă (în sensul de entertainment), presărată cu scene violente (urmăriri cu maşini, filaj securistic, trafic de droguri, lupte cu cîini), comice sau încărcate de nostalgie, atunci cînd o voce povesteşte cu căldură despre „şantierele copilăriei mele“, ca o replică la retorica triumfalistă comunistă, şi despre clasa muncitoare, „o generaţie traumatizată şi uitată“ care „a suferit cel mai mult după Revoluţie“ şi ai cărei copii „au fost abandonaţi de democraţie“.

O galerie pestriţă, dar foarte „umană“, de personaje populează străzile de cartier şi scările de bloc „documentate“ în paginile acestei cărţi, de la micii biletari, bişniţari, contrabandişti de aparatură electronică şi de casete video sau jucători de alba-neagra, prin pariorii luptelor cu cîini, hoţii de maşini de lux şi dealer-ii de heroină, pînă la producători clandestini şi contrabandişti cu alcool în ţări arabe şi evazionişti. Fiecare capitol al cărţii se ocupă de cîte o astfel de categorie, încercînd să decupeze o felie de realitate şi să spună povestea unei familii, deopotrivă în sensul domestic şi în sensul afaceristic. Din acest punct de vedere, filonul documentaristic al cărţii este remarcabil. Dacă Alexandru Vakulovski (Pizdeţ şi Letopizdeţ, 2002-2004), Adrian Schiop (pe bune / pe invers, 2004), Dragoş Bucurenci (Real-K, 2004) sau Vera Ion (Weekend cu mama, 2009) puneau un personaj într-o poveste cu droguri, Mihnea Mihalache-Fiastru spune povestea drogurilor (traficul cu heroină din Bucureştiul începutului anilor 2000) pornind de la un personaj. Aşa face şi cînd scrie despre luptele cu pitbulli (cel mai „împlinit“ text din carte) sau despre pornografie (vezi şi fragmentul de mai jos), subiect abordat literar, tangenţial, în romanul Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (2010) şi ne-ficţional/confesiv în volumul colectiv Primul meu porno (2011).

Expres este un rollercoaster al docu-ficţiunii de mediu şi de moravuri ale anilor ’90, alternînd scene, momente, poveşti şi istorii (orale?) despre tranziţie şi personajele ei deopotrivă perdante şi tupeiste, constituindu-se într-o adevărată elegie pentru o lume săracă confruntată cu schimbarea din pragul propriei dispariţii.

***

Mihnea MIHALACHE-FIASTRU
Expres (fragment)

„Veneau în redacţie femei de toate vîrstele care voiau să le fotografiem, să facem pictoriale cu ele. Hustler era o revistă de pornografie sub licență. Nu era ca Playboy sau Penthouse, cu nuduri și vrăjeală. Era porno. Hardcore. Larry Flynt avea un om în Europa, un grec, care se ocupa de Hustler peste tot pe continent și care printa toate edițiile lunare în România. Pentru că era pornografie și pentru că știa ce vinde, Larry Flynt lăsase liber conținutul articolelor, dar nu aproba și nici nu bugeta producția locală de ședințe foto. Era normal, cumva, fiind vorba de pornografie. Ar fi fost foarte greu ca edițiile locale să poată să facă pictorial hardcore la calitatea Hustler US. Chiar dacă am fi avut aparatură, studiouri și producție, nu am fi avut modele.

În 2001 nu aveam nici un star porno local. Nici videochat nu se făcea. Sexualitatea fusese destul de băgată sub preș, cu excepția evenimentelor de la Sexy Club și a Campionatului Mondial al Muii de pe plaja Costinești, despre care nu s-a vorbit niciodată nimic. Nu bănuiam atunci că ceea ce avea să se petreacă în anii ăia, pînă prin 2010, avea să fie toată istoria pornografiei locale. Credeam că era abia la început.

Pornografia nu se mutase cu totul pe Internet. Erau reviste și se făceau producții video/DVD. Hustler Videos ne trimitea cam la două-trei luni niște cutii mari cu ultimele filme lansate. Le făceam cadou, erau un fel de carte de vizită. Am văzut sute, poate chiar mii de oameni, în perioada aia, care voiau să devină staruri porno. În cîteva luni am învățat stilul românesc. Cele mai nepotrivite persoane voiau să devină vedete XXX. Știam, deja, înainte să-i văd, cum și unde vor rata în a arăta ca un star porno. Românii, femei sau bărbați care și-ar fi căutat un loc în industria XXX dacă am fi avut așa ceva, erau de toate vîrstele, de la 18 ani la 50, chiar 60. Ne-am trezit și cu minore în redacție, care voiau să joace în filme pentru adulți. Situațiile erau complicate, dar cu timpul am învățat să trecem prin ele. Majoritatea erau tineri care ar fi făcut asta pentru că aveau nevoie de bani și de ajutor. Iar noi nu le puteam oferi nici una, nici alta, dar ei veneau la noi plini de speranțe. Trebuia să le explicăm ce se întîmplă în așa fel încît să nu-i rănim. Am încercat de nenumărate ori să le sugerez că, la acel moment, în România, pornografia nu era un drum. Că cel mai probabil nici nu urma să fie în anii următori. Erau oameni în care ar fi trebuit investit major. Care nu aveau absolut nimic în comun cu starurile pe care le vedeau prin reviste. Credeau că era suficient că erau disponibili și doritori.

Singurii bani adevărați pe care un prestator de servicii sexuale i-a cîștigat vreodată în România au fost făcuţi de videochatiști. Și nici nu trebuia să atingă pe nimeni. Altfel, strict din dans la bară, masaj sau show-uri nu s-a cîștigat niciodată mare lucru. Dacă voiai să faci bani, ar fi trebuit să mergi pînă la capăt, și pînă la capăt însemna un singur lucru: prostituție. Restul erau doar etapele preliminare, mijloacele prin care acești oameni se vindeau.“