După 44 de ani, aceeaşi carte, două lecturi. În 1978, unei scriitoare românce de 47 de ani, jurnalistă la revista germană Volk und Kultur, i se cere să scrie o recenzie la cartea Karusselpolka de Joachim Wittstock. Sarcină de serviciu. Jurnalista citeşte cartea, nu înţelege nimic şi scrie cea mai suprarealistă recenzie care s-a scris vreodată, sperînd cu ardoare că autorul, nefiind român, nu va înţelege, la rîndul lui, cronica aceea care s-ar fi putut intitula inspirat „Ectoplasma unei cărţi“.

După 45 de ani, în 2012 – „anno domini“ –, aceeaşi scriitoare, acum de 81 de ani, citeşte din proprie iniţiativă aceeaşi carte, reeditată cu adăugirile pasajelor epurate, în prima variantă, de cenzură, şi constată nu doar că înţelege „mesajul“, dar e captivată de construcţia cărţii, de limbaj şi de numeroasele paliere de interpretare a textului, derutant ca un labirint de oglinzi deformante. Cartea e însoţită de un aparat critic destul de bogat, semnat de scriitori cunoscuţi în lumea literară a germanilor din România, aflaţi la vremea respectivă încă în ţară. Unul dintre numele în mare anvergură în perioada aceea, cînd în literatura tinerilor poeţi germani se simţea deja fermentul unei poziţionări noi vizavi de realitate, cînd Richard Wagner îşi rostea răspicat întrebarea, devenită slogan, „Was ist die Realität?“ („Ce e realitatea?“), Walter Fromm proclama deja apariţia unei noi sensibilităţi (Die neue Sensibilität), îmi pun azi nedumerită întrebarea de ce tocmai cei mai redutabili reprezentanţi ai tinerilor de la sfîrşitul anilor ’70, care se angajau eroic într-o luptă de rezistenţă prin cultură, acum, după 30 de ani de experienţă fericită în Germania, privesc, în general, rezistenţa prin cultură drept un moft. Dacă noi, scriitorii români, n-am fi făcut, în ciuda cenzurii, acest tip de rezistenţă, luat în derîdere de cei care nu mai pot fi contrazişi azi, cultura română s-ar fi aflat vreme de 50 de ani în moarte clinică şi n-ar mai fi existat nici Gellu Naum, nici Mircea Cărtărescu, nici Norman Manea şi alţi cîţiva, elogiaţi chiar şi în Occident.

În aceste condiţii, probabil că nici faimoasa „Aktionsgruppe-Banat“ nu s-ar fi bucurat de o recunoaştere atît de entuziastă. Dar să revenim la oile noastre. L-am pomenit pe Walter Fromm pentru că în cronica amplă din 1978 la cartea Karusselpolka, pe care şi-a intitulat-o „Siebenbürgen, Land der Ewigkeit?“ („Transilvania, ţară a veşniciei?“), îşi începea demersul critic astfel: „În cazul unei cărţi proaste, îţi dai seama imediat. ş...ţ Dar ce te faci în cazul unei cărţi pe care nu o poţi cataloga, fără probleme, drept bună sau proastă?“ şi şi-l încheie astfel: „Printr-un ocol în jurul istoriei şi tradiţiei se încearcă o radiografiere a prezentului. Cu alte cuvinte, se retuşează, pe sub mînă, o însemnată cantitate de concret din prezentul imediat. Metoda acoperă mare parte dintre elementele cunoscute la care te puteai aştepta şi ceea ce rămîne se transmite în maniera unui conservatorism tradiţional – eternitatea este, de fapt, cea scoasă în evidenţă aici“.

Nu ştiu de ce sesizez un reproş în această frază de încheiere. N-am să insist mai departe asupra obiecţiilor şi laudelor (cu măsură) ale celorlalţi critici cunoscuţi în România acelor ani: Gerhardt Csejka, Emmerich Reichrath, Helga Abret ş.a. Dar nu pot trece cu vederea studiul foarte documentat privind secvenţele în care semnificatul premonitoriu e scos în evidenţă şi rolul personajelor decodat şi adaptat perfect la timpul şi locul acţiunii, cu pertinente referiri la obiceiul „Sărbătoarea Urţelilor“ (Urzelfest) şi semnificaţia lui, semnat de Helga Lutsch, profesoară la un gimnaziu din Agnita, care demonstrează – pentru a cîta oară – că, de multe ori, capacitatea de receptare a unui text, dar mai ales găsirea cheilor de lectură potrivite, le întîlneşti, în mod stupefiant, la cititorul pasionat, nu la criticul blazat.

Cartea se deschide cu o scurtă prezentare, o invitaţie reverenţioasă la lectură, pe care autorul o face folosind procedeul pictografic, textul formînd un desen perfect înrămat, ca un verdict definitiv, amintind prin grafie şi stil de textele medievale ale caligrafilor din vechile abaţii, dar avînd totodată şi un aer funambulesc. Iată tălmăcirea aproximativă a acestui chapeau sui-generis: „Karusselpolka este o mărturie cuviincioasă, saţios-stranie şi sufleteşte-înălţătoare a unei călătorii în Harbachtal, care zugrăveşte ceremonia plină de tîlcuri a Urţelilor, vizita oaspeţilor curioşi şi dornici să ajute sau neajutoraţi, iubirea unui student pentru domnişoara Eva şi mai cu osebire farsa aventuros-mînuită, rolul învîrtitorului roţii şi al doctorului“. Spre înţelegerea cititorului curios, adusă la zi de Joachim Wittstock.

Un autobuz încărcat de călători entuziaşti parcurge, într-o iarnă localizată probabil pe la începutul anilor ’70, la vremea carnavalului, drumul de la Sibiu la Agnita, pentru a asista la vestitul Urzelfst („Sărbătoarea Urţelilor“), obicei împămîntenit în oraşele construite de saşi din timpuri străvechi, probabil de pe vremea primelor transmutări ale breslelor, venite din Germania să-şi întemeieze, pe meleagurile transilvane, un nou spaţiu de existenţă. Semnificaţia acestei datini străvechi este alungarea iernii, a molimelor de ciumă şi holeră, a năvălirilor turcilor şi tătarilor care le treceau prin foc şi sabie aşezările şi, în ultimă instanţă, a morţii. Ritualul se desfăşura printr-o dezlănţuire sălbatică colectivă a celor care îşi apărau cu preţul vieţii comunitatea, familia, avutul şi credinţa. Aceşti luptători costumaţi în piei de animale, înarmaţi cu bice şi clopote, purtînd măşti fioroase, mimau o luptă pe viaţă şi pe moarte, încheiată printr-un dans al Urţelilor, care culmina într-o sărbătoare a victoriei asupra răului. Autobuzul se îndrepta aşadar spre Agnita, dar prima enigmă neliniştitoare, greu de descifrat, e aflarea veştii că, de fapt, nu vor ajunge la Agnita, ci la Pripor de mei, o localitate cvasinecunoscută. Iată prima ştergere a graniţelor de loc. Poate o aluzie la schimbarea numelor localităţilor, durate de germani, în nume româneşti – e înclinat să creadă cititorul –, dar cînd, pe parcursul călătoriei, se întîlnesc cu o caleaşcă în care se află nişte nobili, coborîţi parcă din alt veac, enigma devine parcă şi mai neliniştitoare – cititorul are acum senzaţia că asistăm la un spectacol de teatru cu un singur actor multiplicat în nenumărate personaje care constituie un univers, unde nişte pioni de şah se mişcă la voia întîmplării. Prefaţatorul ediţiei recente, D. Dr. Christoph Klein, îşi intitulează studiul „Bilanz – Warum? Retrospektive – Wieso?“ („Bilanţ – de ce? Retrospectivă – cum aşa?“). El face o paralelă cu poemul rilkean „Das Karussel“ din Jardin du Luxemburg (1907), care pune în discuţie o problematică psihologică – „caruselul conflictului“, reprezentînd o situaţie fără ieşire, din care nu poate scăpa de unul singur cel care are nevoie de ajutor. „Imaginea sugestivă a acestei captivităţi în propriul sine, văzută ca o rotaţie neîntreruptă a întîmplărilor, te îndeamnă la meditaţie“, subliniază Dr. Cristoph Klein.

Nu pot să nu mă sperii de această corespondenţă între explicaţia amintită mai sus şi propria mea întîmplare care m-a marcat profund ca om şi ca artist. În anul 1971, după apariţia volumului meu Captivitatea cercului (tot o captivitate în cerc), mi s-a întîmplat răul care putea să mă ucidă ca poet: 7 ani interdicţie de publicare. Asta a fost doar o paranteză. Dar văd că primesc atîtea impulsuri de la această carte totală şi n-am vorbit de motivul principal. În miezul acţiunii se află marele dirijor: Învîrtitorul roţii, care poate fi un demiurg sau un şarlatan expert în scamatorii. De altfel, şi el are două nume. Care e rolul său? Are o roată prevăzută în partea interioară cu nişte orificii în care intră nişte pahare umplute cu vin. Prin dexteritatea lui proverbială în învîrtirea roţii, creează o forţă centrifugă, care face ca vinul să nu se verse din pahare, dar accidentele nu-s excluse. Şi pentru că orice izbîndă împotriva răului, care ameninţă comunitatea, cere jertfe, cîţiva dintre călători se oferă singuri să se sacrifice. Îşi aleg un pahar şi, dacă se varsă, urmează să fie ucişi. Primul rău care trebuia înlăturat cu orice sacrificiu întru apărarea comunităţii era, fără îndoială, „ciuma roşie“ – comunismul, e întîiul gînd al cititorului, dar din spatele acestui gînd îşi scoate capul alt rău şi mai perfid, şi mai devastator – dispariţia acestei comunităţi în totalitate şi de bunăvoie, prin părăsirea locului pe care şi l-a durat un şir întreg de părinţi, vreme de 800 de ani. Un timp în care se produc mutaţii biologice, spirituale, se încrucişează trupuri, spirite, credinţe, mentalităţi. Se naşte o nouă naţie, care poartă grefele unei alte naţii cu care a fraternizat. Asta nu se povesteşte explicit în carte, dar cei care s-au oferit de bunăvoie să-şi apere comunitatea, cei cărora li s-a vărsat paharul nu şi-au păstrat decît pămîntul, credinţa şi mormintele, pentru că berzele au zburat spre ţările calde şi, ce e mai groaznic, îi consideră pe cei rămaşi nişte paria. Poate că iar am scris o cronică suprarealistă. Asta e cheia în care am citit eu această carte.

Pentru Joachim Wittstock, literatura nu începe cu Salinger şi O’Hara, literatura începe cu Iliada, cu Biblia, cu Goethe, cu Thomas Mann şi cu Kafka... el ştie că o parabolă are mult mai multe tîlcuri decît o copie fidelă a realităţii şi simbolurile sînt valabile în eternitate; simbolurile nu sînt totuna cu „brandurile“ care se schimbă ca giruetele, după cum bate vîntul, nici măcar ca modelele care şi ele se schimbă doar prin schimbarea accentului. De aici se naşte şi dimensiunea apăsat transcendentală în opera lui Kafka, care nu acuză doar încarcerarea individului social şi ratarea permanentă a liniei de sosire, nici absurdul unei lumi aservite rînduielilor încîlcite în dictaturi politice, ci atribuie drama existenţială a omului mai curînd unei instanţe supreme, care domină concomitent relativul şi absolutul. De aceea apare de multe ori în textul lui Joachim relaţia dintre libertate şi necesitate, iar legităţile tiranice se manifestă la fel de imprevizibil după voia hazardului, atît în iubire, ca şi în istorie.

Nu ştiu dacă această carte, despre care toată lumea a spus că se citeşte greu, fie din cauza limbajului articulat după regulile altui timp, fie din cauza multiplelor ramificaţii, straturi, straturi de istorie care se suprapun ca într-o gîndire schizoidă, unde nu există graniţe de timp şi de spaţiu, l-a făcut pe Walter Fromm să privească ironic acea veşnicie pe care i-o reproşează lui Joachim Wittstock. Îndrăznesc să-l contrazic ca una care o viaţă întreagă n-a pregetat să vadă ce nu se vede, fiindcă tot ce e trecător se înscrie în veşnicie. Dar cîte nu i s-au reproşat lui Joachim Wittstock? Mai ales că nu spune lucrurile direct, pe şleau, exact cum se petrec în realitate... ei, bine, adăugirile epurate în 1978 de cenzură luminează dimensiunea politică a cărţii şi îl scapă pe Wittstock de acuzele de a fi fost ezitant, fricos, eventual oportunist, venite din partea „vitejilor“ care se opuneau regimului la modul cel mai utopic, pentru că ar fi trebuit să-şi dea seama că în conjunctura de atunci nu putea să ajungă la „Castel“, apropo de Kafka, şi, în cele din urmă, au ajuns să-şi reîntregească familia într-o patrie pe care trebuie să şi-o reinventeze. Cea mai mare prăpastie căscată între „fricoşii“ rămaşi în infern şi „vitejii“ telepurtaţi în paradis este neputinţa ultimilor de a vedea că locul şi timpul sînt categorii imuabile. Schimbările se petrec doar la suprafaţa lucrurilor, eternitatea e dincolo de orice limită în marea arhivă a obiectelor uitate.

Karusselpolka e pe departe, dintre toate cărţile germanilor născuţi pe acest petic de pămînt, citite sau traduse de mine, poate cea mai complexă şi cea mai profundă, cea mai profundă şi cea mai grotescă, cea mai curajoasă şi cea mai vizionară. Dacă mi-aş putea îndupleca timpul rămas, mai că aş bate palma cu învîrtitorul roţii şi aş risca o traducere.

Nora Iuga
este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Petrecere la Montrouge, Editura Cartea Românească, 2012 .