Vlad Berariu, Cuțitul proaspăt șters, Editura Junimea, 2020.

Poezia lui Vlad Berariu (n. 2001) lasă să se întrevadă unele povești fondatoare, mai mult sau mai puțin extrase din experiența directă cu lumea. Textele sale directe, uneori alimentate de o discursivitate ce face bine întregului, funcționează și secvențial prin unele strofe puternice, sintetice: „stresul devine inexistent / cel puțin în aparență / ca un g cînd mă percheziționează / jandarmeria mă comport amabil cu ei / le răspund la întrebări despre viață / cuțitul e strălucitor las pe mîine / ce nu pot trăi maxim azi” („Life of –”). Acest poem prin care se deschide cartea are un corespondent în ultimul text al volumului. Vlad Berariu controlează bine tensiunile, creează un crescendo, poemele cresc în intensitate, la fel și cele trei secțiuni ale cărții: „Cut Me!”, „Equilibrium” și „Help Me!”.

În Cuțitul proaspăt șters există unele corespondențe între stări oarecum opuse. Inițial, poezia lui Vlad Berariu pare a fi una a autoconstrîngerilor, manifestată prin modalități de distragere a atenției de la sine. Un fel de revoltă reprimată prin orientarea privirii în altă parte. Parcursul său existențialist este legat de temperarea unor porniri de violență extremă: „fiecare tablou are colțul lui / imperfect îl dezvelești / descoperi delirul prin care / a trecut micul trup înghețat / din zăpada crestată / rezemat de scheletul / trenului nostru deraiat / dacă ești mai atent poți observa urmele / lăbuțelor unui lup singuratic / care se îndepărtează șchiopătînd” („Oceanele au mîncat Alaska”). Poetul abordează uneori totul înalt, maximalist, dar îl minează imediat prin versuri de o cu totul altă factură, care dau impresia de concluzie definitivă. Că nu e chiar așa, o demonstrează însăși evoluția graduală a poemelor.

Se poate vorbi în cazul acestei cărți despre un exercițiu de echilibru, dar tocmai lipsa lui face ca demersul poetic să înainteze, să se materializeze printr-un binom implozie-explozie. Secțiunea a doua, Equilibrium, cea mai scurtă, de altfel, este un poem în sine ce ar putea fi citat în întregime. Mă limitez la următorul fragment: „ecoul care îmi repetă fix ce nu voiam să aud / […] / în acest moment înțelegi că nu a mai scrie / nu e o slăbiciune e o chestie de voință / a nu mai scrie e o artă”. Prin scris ar ieși demonii urii de sine ce produc catastrofe interioare și exterioare. A nu mai scrie ca modalitate de a fi în echilibru pare a fi un act de trădare de sine ce are drept consecință depozitarea altor energii care conduc, din nou, la înaintarea în demersul poetic. În ciuda fragmentului citat, cartea nu este despre efortul de a scrie sau a nu scrie, ci despre un fel de a interioriza lumea exterioară după ce, în prealabil, a fost scuturată de clișee.

Strigătul de ajutor din cea de-a treia secțiune este exprimat în mai multe feluri: prin tentația crimei, prin autodistrugere, printr-un amestec de violență extremă și sensibilitate: „mîine o să-mi fac din nou curaj / o să vin în blocul tău / care pute a pișat / o să îți bat la ușă / cînd o să mă întrebi dacă / e lipsit de speranță să încerci / să-ți zic sincer că ești lipsit / de speranță doar cînd mori / și dispari subit / cînd o să mă întrebi cine sînt / îți voi răspunde eu sînt Korb’ eu sînt / omul cu un plan bun / eu sînt trandafirul decapitat” („Cupé”). Tonul și expresia frustă a poemelor din secțiunea Help Me! își au originea în explorarea prin propriul corp a realității. Dezechilibrul evident se potențează din ce în ce mai mult cu cît se insinuează o altă temă complementară: alienarea, fie ea provocată de viața de pe rețelele de socializare, fie provenită dintr-o imposibilitate de înțelegere a umanului. Val Berariu construiește poezii suple și de efect, transferă temele și obsesiile de la unele la altele, rămînînd un poet care experimentează cu propriile sale perspective asupra lucrurilor. Își iese din el pentru a cunoaște ce simt alții, trăiește viața altora instituind între indivizi raporturi de genul victimă și călău. Intervine de asemenea și mania autodefinirii: „eu sînt schimbarea subită / cînd totul devine anost / ți se-ntoarce pe dos / filtrul sepia de pe retină / care captează imperfecțiunile / [...]. / eu sînt frigul din aer / care face forma de căldură rămasă / un infern liniștitor / eu sînt dirijorul alb / care-ți controlează stimulii nervoși” („eu nu sînt tetris să umplu golurile din oameni”).

Rama acestei cărți este formată din poemele – separate de cele trei cicluri – „Life of –” și „Death of –”. Așadar întregul conținut al volumului, problematicile și temele sale obsesive se înscriu într-o anumită durată. Între viața văzută ca un interval între a sexually transmitted, terminal disease și a permanent, endless fucking vacation. În poemul de închidere, cuțitul nu mai e strălucitor, ci proaspăt șters. Cele două poeme, foarte asemănătoare între ele, sînt două posibilități de abordare și de asimilare a unei lumi corozive prin excelență.

Cuțitul proaspăt șters este o carte convingătoare, puternică și coerentă, iar debutantul Vlad Berariu, un autor care merită urmărit cu atenție.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.