L-am văzut zilele trecute pe Quentin Tarantino enervîndu-se brusc în timpul unui interviu. Întrebat – a o suta oară – care este legătura între violenţa de pe ecran şi cea din viaţa reală, Tarantino a cedat nervos şi a spus, în direct, lucrurile alea pe care, de obicei, le spui acasă, nevestei sau amicilor: ce mizerie, aceleaşi întrebări la care se aşteaptă aceleaşi răspunsuri, sclavia faţă de media, falsitatea – falsă grijă şi mai ales falsă gîndire. Intervievatorul era fericit, înregistrase şi maimuţa goală... artiştii ăştia plini de fiţe, incontrolabili, ce naiba, dar perfect înregistrabili pentru o cît mai mare audienţă...

Cînd eşti scriitor, mai ales unul din Est, şi eşti pus să „performezi“ (pe bani, sigur că da) în numele bunelor intenţii ale unor instituţii culturale, dar şi al conştiinţei literare comune reunificate (Est-Vest), lucrurile pot sta cu adevărat tragicomic. Ce să faci? Să fii ironic şi sarcastic, cum îţi cam vine, adică să nu respecţi regulile jocului în care ai intrat? Să fii asocial, adică să faci pe nebunul după ce ţi-ai încasat cecul? Să scrii, după ce pleci din casa „omului“, pamflete despre ticurile, fixurile şi pretenţiile culturale ale amfitrionului, eventual în timp ce cheltui banii primiţi pentru prestaţie? În excelentul său eseu Nimic nu se dă pe gratis. Breviar pentru autori în vilegiatură, apărut recent la Editura Tracus Arte (după varianta franceză din 2011), Corina Ciocârlie intră cu umor, francheţe – şi cu „materialul clientului“ – în culisele livreşti ale „pachebotului Literatură“, pentru a urmări cîţiva scriitori contemporani în voaiajele lor literare.

Fie că sînt novici în ale călătoritului literar (ca David Albahari, Andrei Bodiu, Dominique Fernandez, Denis Grozdanovitch,Yannick Haenel, Daniel Kehlmann, Ilya Kotcherghin, Yasmina Reza, Danièle Sallenave, Brina Svit, Dumitru Ţepeneag, Srdjan Valjarevic, Daniel Vighi sau Boris Zaidman), fie că sînt recidivişti (Thomas Bernhard, Mircea Cărtărescu, J.M. Coetzee, Andrej Stasiuk, Dubravka Ugresic, Ludmila Uliţkaia, Enrique Vila-Matas), fie că scriu jurnale egotiste sau ficţiune transparentă, scriitorii-călători văd sinecura ca pe o tortură, iar poziţiile ulterioare, „cinic-hedoniste“, lasă loc doar unor „mortificări recurente“. La fel cum formulările memorabile ale Corinei Ciocârlie lasă loc şi unui dram de compasiune. Utopia alterităţii e greu plătită şi de o parte, şi de cealaltă, iar lucrurile ar părea cu adevărat fără ieşire dacă n-am da de contrapunctul „eternului cloşard“ Cioran, cel care, ca Bartleby, preferă să nu... Ar mai fi şi alţii, însă atît de discreţi încît n-au catadicsit nici măcar să-şi scrie refuzul.

Structurat ca un (ironic) dicţionar de accidente şi incidente ale vilegiaturilor scriitoriceşti, eseul Corinei Ciocârlie e, astfel, o discretă pledoarie pentru statul acasă. Cînd te trezeşti, la nesfîrşit, umilit de indiscreţii şi proceduri, de abandon sau luare la grămadă, cînd – ştiind bine ce e o dictatură – te trezeşti în bine-intenţionata „dictatură a diversităţii culturale“, cînd scrii (prea mult) despre compromisul scrisului pe temă dată şi cînd ajungi să fii prea atent la mercurialul (occidental) al cadavrelor postcomuniste din dulap – e un semn că ar trebui, poate, s-o mai răreşti cu plecările. Singurul răspuns onest, atunci cînd înţelegi cu adevărat cum stau lucrurile cu „ostipitalitatea“ (amestec simultan de ospitalitate şi ostilitate), este refuzul. Oricît ar părea de sinucigaş, singurul răspuns posibil, după ani de lamentări şi cîteva pamflete groase, este refuzul, un nu rece şi asumat.

Alături de Cioran care (din mai multe motive) şi-a menţinut refuzul mondenităţii pînă la sfîrşit, eseista citează un fragment (pe cît de admirabil, pe atît de singular) din discursul lui Thomas Bernhard la demisia sa din Academia germană: „Vorbăria scriitorilor în holurile hotelurilor din mica Germanie e tot ce poate fi mai respingător. Miasmele sînt şi mai teribile cînd subvenţiile vin din partea statului, ca un nor care, de la o vreme, împute totul. Poeţii şi scriitorii nu trebuie să fie subvenţionaţi, mai ales nu de către o Academie subvenţionată la rîndu-i, ei trebuie să-şi ia singuri soarta în mîini“.

Corina Ciocârlie este o eseistă de clasă din inegalabila şcoală eseistică de la Timişoara, volumele sale – mai vechi sau mai noi – fiind nu doar incitante tomografii de fenomene literare, ci şi mereu surprinzătoare deschideri de noi perspective. Însoţindu-şi personajele – scriitori adevăraţi, nu veleitari sau grafomani –, adică rămînînd, cu discreţie şi limpezime, în limbul profesionist al literaturii, Corina Ciocârlie nu face altceva decît să le pună acestora în faţă oglinda propriilor ieremiade legate de „proxenetismul diferenţei“ (marota lui Baudrillard), de „ecumenismul umanitar“ al fundaţiilor literare sau de inevitabila sterilitate – mărturisită de toţi – atunci cînd aceştia ajung în situaţia de cocotă (literară) de lux. Rezultatul e acest eseu extraordinar, lipsit de complezenţă, în care lucrurile nu sînt nici albe, nici negre şi, mai ales, nu par definitiv bătute în cuie. Este mereu timp, pare a spune – de la Luxemburg, unde trăieşte – Corina Ciocârlie, să te convingi de comèdia dialogului între Vest şi Est şi să ajungi, de unul singur, la concluzia bancului cu girafa: drumurile ne omoară.