Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc realizată de Daniel D. Marin, Editura Paralela 45, 2010.

Orice antologie e discutabilă, dar aceasta este şi partea frumoasă a unui astfel de demers: receptarea şi contestarea unei antologii sînt, aproape de fiecare dată, cu mult mai interesante, mai pasionante şi mai semnificative, decît selecţia autorilor ori a textelor. Iar în cazul antologiei realizate de Daniel D. Marin lucrurile sînt destul de complicate.

S-a discutat relativ mult despre douămiismul poetic „năşit“ de Marin Mincu prin cenaclul Euridice şi prin masiva sa antologie Generaţia 2000 (2004) care a fixat şi titlul generaţiei, astfel că, odată deceniul încheiat, era de aşteptat, şi chiar necesar, un demers selectiv care să facă bilanţul unui fenomen suficient de extins pentru a fi şi destul de vag. La modul ideal, o astfel de antologie ar fi trebuit să-şi lămurească cititorul cu privire la douămiism, deopotrivă prin selecţia în sine a poeţilor şi a poeziilor, dar şi printr-un text însoţitor care să explice contextul apariţiei fenomenului, etapele cristalizării, manifestele, relevarea caracteristicilor de bază, trăsăturile comune, dar şi unitatea în diversitate, în fine, criteriile de selecţie. Acestea ar fi fost regulile de bază ale unei antologii (cît de cît) bine făcute. Din păcate, prezentul volum arată fie că a fost făcut în grabă, fie că antologatorul n-a fost în stare de o asemenea minimă perspectivă critică. Căci o antologie este, de fapt, (şi) un act critic, nu doar o formă de manifestare publică a gustului personal.

Mai întîi, iată-i pe cei 25 de poeţi selectaţi (în ordinea, oarecum misterioasă, a apariţiei în volum): Constantin Virgil Bănescu, Zvera Ion, Doina Ioanid, Răzvan Ţupa, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Teodor Dună, Dan Coman, Ştefan Manasia, Dumitru Crudu, Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Miruna Vlada, Diana Geacăr, V. Leac, T.S. Khasis, Gabi Eftimie, Constantin Acosmei, Cosmin Perţa, Rita Chirian, Linda Maria Baros, Şerban Axinte, Radu Vancu, Ofelia Prodan şi antologatorul însuşi. Cum remarcă Al. Cistelecan pe coperta a IV-a a volumului: „25 de nume care să supravieţuiască generaţiei e o cifră de tot optimistă. Nu există generaţie cu atîţia poeţi. Abia dacă există literaturi cu atîţia poeţi. E drept că o vreme pare mare îmbulzeală la fiecare generaţie. Dar nu trece chiar mult şi începem să-i căutăm pe poeţi cu lumînarea“. Însă una dintre fatalităţile oricărei antologii este că, în acelaşi timp, include şi prea multe nume, şi lasă şi pe dinafară nume posibile. Din selecţia lui Daniel D. Marin nu se înţelege însă mai nimic: nici că a contat doar pe „nucleul dur“ al douămiismului (căci a selectat de două ori mai mulţi poeţi, deşi Al. Cistelecan pare că găseşte echitabil raportul dintre „fasciculul semnificativ“ şi „diversitatea formulelor“), nici că a intenţionat o reprezentativitate cît mai largă. În ambele cazuri, a lăsat pe dinafară poeţi fără de care poezia ultimului deceniu iese ciuntită. Înţeleg că Marius Ianuş, Dan Sociu sau Elena Vlădăreanu au refuzat antologarea (nu era însă aceasta o situaţie care făcea proiectul irealizabil?), dar cum rămîne cu faptul că poeţi precum Ştefan Baştovoi, Claudiu Komartin, Florin Partene, Andra Rotaru sau Stoian G. Bogdan (ca să dau doar cîteva nume de poeţi mai buni decît destule dintre numele selectate) nu se află în carte?! Sînt aceştia mai puţin douămiişti, parţiali sau marginali douămiismului? Dintre toţi poeţii basarabeni, doar Dumitru Crudu merită reţinut? Constantin Virgil Bănescu, Andrei Peniuc, Diana Geacăr, Gabi Eftimie, Linda Maria Baros sau Ofelia Prodan sînt aceştia poeţi mai importanţi decît cei lăsaţi pe-afară sau în ce măsură sînt indispensabili douămiismului?

De fapt, prima întrebare la care Daniel D. Marin ar fi trebuit să ofere o variantă de răspuns era cu privire la douămiism şi la trăsăturile lui fundamentale. Şi de ce „poezie antiutopică“, care oricum „nu e marcă, strict, a douămiismului“ – cum singur afirmă în finalul argumentului? Care ar fi relaţia dintre douămiism şi manifestele fracturiste şi utilitariste: se circumscriu automat acestea douămiismului? Sînt douămiişti toţi poeţii generaţiei 2000? Ce este douămiist în poezia Doinei Ioanid, spre exemplu, dar nu se regăseşte în textele Adelei Greceanu, ale Svetlanei Cârstean, ale Ioanei Nicolaie sau chiar ale Anei Maria Sandu? Ce trăsături douămiiste au în comun Ruxandra Novac cu Radu Vancu, Răzvan Ţupa cu Teodor Dună, ori Dan Coman cu Adrian Urmanov? Dacă e vorba despre pluralismul generaţionist, atunci nu s-ar fi impus un alt algoritm al selecţiei, şi nu neapărat sub umbrela douămiismului? De altfel, argumentul sub forma textuleţului de două pagini al lui Daniel D. Marin, în care fiecare poet are parte de o caracterizare sprinţară în doar cîteva cuvinte, abundă în mărcile excepţiei. Remarcabilă, din acest punct de vedere, fiind fraza, de o rară stîngăcie, dedicată lui Radu Vancu, poetul care „ridică mari probleme privind includerea în antologie; el fiind mai mereu izolat de... douămiism; ce scrie el nu prea are puncte de intersecţie cu nici una din liniile de forţă douămiiste, el, Vancu, fiind structural, cu metodă, programatic livresc... Dar este un poet cu salturi importante în ultima vreme şi, deci, merită antologarea.“ Despre ce „salturi meritorii“ o fi vorba, antologatorul nu ne spune.

În lipsa unui argument serios, din această antologie nu se înţelege decît că Daniel D. Marin a selectat 24 de poeţi care-i plac lui din cei debutaţi după anul 2000, s-a adăugat pe sine (apropo, n-ar fi fost şi elegant, şi credibil să n-o facă?) şi i-a zis întregii afaceri „o antologie a douămiismului poetic românesc“. Articolul nehotărît personalizează selecţia, înţelegem că e vorba de „o posibilă antologie“, dar, din nou, în numele a ce, mai exact!? Cel mai probabil, în numele gustului propriu – un fel de douămiism la purtător – şi al capriciilor poeţilor care n-au fost cu toţii de acord să facă parte dintr-un asemenea demers retrospectiv, numai că fără un text argumentativ explicit cu greu se poate spune că antologatorul îşi asumă ceva. Unde mai pui că unii poeţi au afirmat că selecţia textelor le aparţine lor, şi nu „autorului“ antologiei. Poate şi din acest motiv, selecţia poemelor este mult mai puţin discutabilă. Făcînd abstracţie de ideea de antologie şi de titlul ei, de cine e şi de cine lipseşte, volumul oferă, cumva inevitabil, grupaje semnificative de poezie generaţionistă. Este variat, dens, relativ omogen şi, dacă ai ratat cumva, din cine ştie ce motive, să citeşti vreun poet al generaţiei şi se întîmplă ca el să fie prezent aici, atunci selecţia textelor este concludentă. Altfel, această primă antologie retrospectivă este cumva şi una alternativă.