Ed Stafford, 860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă, traducere de Andra Hâncu, Editura Polirom, 2015. 

Amazonul mai fusese străbătut de la un capăt la altul cu diverse ambarcațiuni (sud-africanul Mike Horn coborîse fluviul într-o pirogă scobită în trunchi de copac), dar niciodată pe jos. Asta și-a pus în cap britanicul Ed Stafford și asta a făcut, deși călătoria lui, desfășurată la pas, de pe coasta de vest, peruană, a Pacificului pînă în delta braziliană a Amazonului din Oceanul Atlantic, a durat de cîteva ori mai mult decît plănuise: între 2 aprilie 2008 și 9 august 2010, adică 860 de zile de urcat munți, coborît canioane, mers prin junglă, deopotrivă prin păduri uscate, sau inundate și mlaștini. Colecția „Hexagon“, dedicată cărților de călătorie, este substanțială și numără titluri foarte diverse (proza de călătorie fiind un gen la fel de vast ca non-ficțiunea), dar această carte rămîne poate cea mai spectaculoasă – căci e nebunească –, din întreaga serie.

Ed Stafford este acum un explorator celebru, documentarele lui au fost difuzate de BBC și Discovery, figurează în Guin­ness World Records, s-a scris mult despre el, continuă să pună la cale aventuri transformate în cărți (între timp a publicat și Singur pe o insulă pustie, de asemenea tradusă la Polirom: jurnalul supraviețuirii vreme de două luni, fără hrană, pe o mică insulă nelocuită din Pacificul de Sud), dar la vremea respectivă, cînd plănuia să plece pe jos de-a latul Americii Latine, era un necunoscut aproape falit, care nu pusese niciodată piciorul în Amazon. De aceea, foarte interesante sînt mica sa autobiografie cu care se deschide cartea și, mai ales, povestea pregătirilor expediției, care au durat cincisprezece luni, un capitol la fel de inedit precum oricare de pe incredibilul său traseu.

Născut din flori de către o adolescentă, Ed Stafford a fost crescut la țară de părinții adoptivi, tatăl său vitreg insuflîndu-i două mari pasiuni pe care le-a practicat de mic: rugby-ul și activitatea de cercetaș. O școală-internat de băieți, apoi înrolarea în armata britanică, unde a ajuns la gradul de căpitan, observator din partea ONU al primelor alegeri prezidențiale din Afganistan, voluntar și, în cele din urmă, conducător de expediție în cadrul unor proiecte de conservare a mediului în America Centrală, toate acestea l-au adus, în timp, tot mai aproape de stilul de viață aspru și de spiritul aventurii. Deși recunoaște deschis că imboldul fuseseră „aventura, provocarea și recunoașterea“, Ed Stafford a întrevăzut repede oportunitatea de a atrage atenția lumii, prin călătoria sa neobișnuită, asupra necesității de a proteja pădurea tropicală. Acest scop nobil l-a ajutat nu doar să-și finanțeze călătoria, dar l-a motivat și atunci cînd „aventura“ l-a copleșit, iar „recunoașterea“ nu mai părea să însemne nimic în fața dimensiunii „provocărilor“. Călătoria a avut de la început cîteva reguli de ordin etic: permisele de trecere trebuia să fie legale, vînătoarea și pescuitul erau acceptate doar în cazuri extreme și oricum nu asupra speciilor protejate, alimentele erau transportate, reaprovizionarea făcîndu-se din așezările omenești întîlnite pe traseu și, bineînțeles, deplasarea urma să se facă doar pe jos, prin puterea fizică a corpului, fără nici un fel de mijloace de transport, pe apă sau pe uscat, indiferent de natura lor. Deopotrivă pentru siguranța sa și pentru documentarea expediției, Ed Stafford a cărat truse medicale speciale, camere de filmat, laptop, baterii solare și un modem pentru conexiunea la Internet prin satelit, greutatea totală aproximativă a echipamentului fiind de 45 kg per om. În ceea ce privește echipa, Ed Stafford a plănuit totul și a plecat la drum împreună cu prietenul său Luke Collyer, care a abandonat însă proiectul după primele patru luni. De a lungul traseului, Stafford a fost însoțit, uneori pe distanțe mari, de mai mulți oameni ai locului, angajați drept călăuze, dar cel care a rămas alături de el pînă la capăt a fost peruanul Gadiel „Cho“ Sánchez Rivera. Pentru a scrie despre aventura sa chiar în timp ce aceasta se desfășura, i s au mai alăturat pentru perioade scurte de timp diverși jurnaliști și fotoreporteri, unii celebri, precum Matt Power și Pete McBride.

Restul este aventură pură și aș face un mare deserviciu cărții rezumînd încercările prin care au trecut Ed și Cho prin pădurile tropicale unde activau traficanții de droguri și unde locuiau triburi indigene sălbatice sau doar ostile, precum și greutățile de ordin fizic (accidentările și îmbolnăvirile), logistic (lipsa banilor, a hranei, hărțile inexacte, permisele ineficiente, defectarea echipamentului) sau mental. Dat fiind cantitatea enormă de informație factuală și necesitatea descrierilor mediului și populațiilor (dacă Ed Stafford și-ar fi scris cartea la fel de amănunțit precum alpinistul Joe Simpson – Căzînd în gol, de asemenea tradusă în colecția „Hexagon“ –, ar fi rezultat cîteva zeci de volume), rămîne destul de puțin loc pentru introspecție sau pentru reproducerea integrală a jurnalului în care Ed, demotivat și demoralizat, se plînge de depresie și singurătate. Este însă de apreciat stilul curat și felul extrem de concis (deși uneori aproape eluziv) în care Ed Stafford își expune și își comprimă călătoria lungă de aproape doi ani și jumătate prin natura sălbatică și ostilă. Deși, așa cum spune el însuși: „Cînd scrii despre Amazon, există tendința de a amplifica mitul și de a descrie un loc unde pericolele mișună pe sub fiecare buștean. Adevărul este că, deși există potențiale pericole, probabilitatea de a deveni pradă este mult mai mică decît ne-am imagina.“ Rămîn însă ambiția, voința și uriașul efort de a duce totul la capăt. Ce mai, o călătorie, o carte și un documentar (Walking the Amazon) uluitoare!

***

Ed STAFFORD
860 de zile pe Amazon (fragment) 

Însemnare din jurnal, 4 decembrie 2008, Magdalena: astăzi ne-am trezit la 5,30, am strîns totul și, după ce am mîncat niște făină de yucca cu zahăr amestecată cu apă, am pornit la drum. Norii s-au decis să reverse o ploaie torențială, așa că am fost uzi leoarcă toată ziua. Îmi dădeam seama că orice tăietură, orice rană, chiar și cea mai mică rosătură se inflamează. Am acum o rană deschisă la călcîiul stîng, în jurul taliei rosături de la centura rucsacului, iar pe mîini tăieturi provocate de căzături. E imposibil să le mențin pe toate curate sau uscate.

După două ore de mers prin noroi, am ajuns într-o așezare cu colibe acoperite cu stuf. Era la cinci kilometri de locul unde figura pe harta noastră, dar o familie era adunată într-una din colibe în jurul unui ceaun care clocotea. Ne-au invitat și pe noi. „Ce e în ceaun?“, am întrebat eu. „Mono“, a răspuns femeia. Maimuță. Bucuroși că ne adăposteam de ploaie, am acceptat invitația la masă și am fost mulțumit că nu am primit capul. „Maimuța“ era de fapt un kinkaju, mamifer arboricol nocturn asemănător cu un raton. Fusese fiert fără condimente, avea carnea tare și insipidă. Jorge a supt țeasta și zeama i s-a prelins pe bărbie.

Bărbatul și fiul lui au fost de acord să ne călăuzească pînă la Magdalena, înarmați cu pușca, prin ploaie, prin zone inundate și mlaștini… La un moment dat, în mlaștini, fiul a arătat spre ceva ce nu mai văzusem. Un trup musculos, cafeniu, se unduia prin apă puțin adîncă. Puta madre! Una anaconda! Am luat rapid camera video și am început să filmez. Nu era mare pentru o anaconda – avea poate trei metri lungime și circumferința de 15-20 de centimetri –, dar era prima anaconda pe care o vedeam în sălbăticie și voiam s o filmez. Tatăl băiatului m-a întrebat dacă terminasem de filmat, iar eu am spus că da. „Minunată întîlnire!“, îmi spuneam. El a făcut un pas atent în față și a tăiat anaconda în bucăți cu maceta, să o dea cîinilor de mîncare.

Însemnare din jurnal, 6 decembrie 2008, Requena: sînt deprimat. Destul de rău. Am scurte momente de bucurie, dar toate trecătoare. În mare, sînt nefericit. Am ajuns ieri la Requena. Mă simt bine, dar obosit, plictisit de mersul pe jos, de călăuze, de expediție. Viața la o bere cu femei, prieteni și drageste e departe. Niciodată nu m-am simțit atît de singur.