Literatura nu e niciodată inocentă – spune Roberto Bolaño, în Detectivii sălbatici –, ea e, de cele mai multe ori, o punere în scenă a unui prezent-trecut, o butaforie în care personajele, măşti mai mult sau mai puţin reuşite, mimează senzaţii, gînduri, sentimente pe care altcineva şi le imaginează. Literatura nu e niciodată inocentă pentru că, în loc să fie ceea ce ar putea fi – descrierea unei dispariţii, intervalul neliniştitor dintre pierderea şi regăsirea coerenţei „poveştii“ –, ea vrea să fie chiar apariţia vieţii, o prefăcătorie care, dublînd nimicul, îl privează, în plus, de demnitate. Ca să existe cu adevărat – spune Bolaño, la fel cum au spus-o Kafka, Blanchot sau Pascal Quignard, între alţii –, literatura nu poate povesti decît propria ei dispariţie, momentul evanescent în care tot ce pare viaţă se dizolvă în tot ce pare literatură, fără premeditare, fără scop, fără sens. Între cele două dispariţii simultane, se produce, inevitabil, şi dispariţia cititorului, dizolvarea lui fatală uneori în viaţă, alteori în literatură.

De asta e şi atît de greu să scrii despre „literatura disperată“, despre viaţa sau despre cititorii lui Bolaño. Cărţile lui sînt, la zece ani de la moartea acestuia, recompuse şi recitite (aşa cum şi-ar fi dorit Cortázar cu Rayuela) din toate direcţiile posibile; viaţa lui e urmărită cu lupa – din Chile (de unde a plecat devreme şi unde s-a întors tîrziu şi pentru puţină vreme) în Mexic (unde şi-a trăit tinereţea poetică şi unde a încercat, împreună cu aşa-zişii infrarealişti, să zboare creierii culturii oficiale), apoi la Barcelona, unde a şi murit, prea devreme. Şi cititorii lui Bolaño sînt o specie aparte. Dacă-i dăm deoparte pe cei atraşi, fără să ştie de ce, de gloria postumă a scriitorului chilian, dar şi pe aceia hiperconştienţi, cei care au contribuit decisiv la această gloriolă (şi care suferă uneori de bolañită, inflamare tratabilă), rămînem cu „cititorul disperat“, acel cititor care se ştie el singur suficient de bine. E acel cititor care citeşte toate cărţile unui scriitor, îşi dă ultimii bani pe cîte-o carte şi e întotdeauna de cealaltă parte a paginii ce tocmai se scrie; pe acesta, uneori, scriitorul îl şi descrie, pentru conformitate.

Literatura nu poate povesti altceva decît propria ei dispariţie – pare să spună Bolaño în ultimele lui două cărţi – iar căutarea ei inutilă nu e decît o formă de proliferare, de întindere orizontală pe sute şi sute de pagini transparente. În Detectivii sălbatici se povesteşte, e drept, mai degrabă despre dispariţia a doi poeţi – Arturo Belano şi Ulises Lima, plecaţi amîndoi în căutarea adevăratei „mame a poeziei mexicane“, suprarealista Cesárea Tinajero, pe care o şi găsesc, în deşertul Sonora, în pielea unei matroane de peste 120 de kg. Poezia însă poate lua orice formă! Căci, în timp ce poeţii dispăruţi o caută pe suprarealista expandată, ei sînt, la rîndul lor, urmăriţi (de toţi cei care i-au cunoscut, i-au iubit, i-au detestat) şi descrişi în cele mai incredibil de minuţioase feluri. În „partea mexicană a planetei Pămînt“ cei doi şi-au trăit vieţile poetice, iar apoi s-au exilat ca să provoace o adevărată „ecloziune poetică“. Literatura pentru disperaţi pe care au scris-o amîndoi (Roberto Bolaño şi Mario Santiago Papasquiaro) o descrie vizionar un arhitect nebun din Detectivii sălbatici, proprietarul maşinii cu care cei doi dispar în deşertul Sonora: „...există o literatură pentru starea de disperare. Aşa ceva au vrut să scrie Ulises Lima şi Belano. Gravă greşeală... cititorii disperaţi sînt ca minele de aur din California. Mai devreme sau mai tîrziu nu mai produc... Nu poţi să trăieşti disperat toată viaţa, corpul sfîrşeşte prin a ceda, durerea ajunge să fie insuportabilă, luciditatea se scurge în jeturi mari şi reci... În fond, această literatură deziluzionată, plină de arme albe şi de mulţi Mesia spînzuraţi nu reuşeşte să-i ajungă la suflet aşa cum reuşeşte o pagină senină, o pagină gîndită, o pagină perfectă din punct de vedere tehnic!... Nu vlăguiţi filonul! Umilinţă! Căutaţi, plecaţi pe meleaguri necunoscute!“ Sfatul arhitectului nebun e înţelepciunea însăşi: exilul şi clasicizarea cu orice preţ. Bolaño l-a ascultat, fără îndoială.

În literatură însă – va spune Bolaño –, clasicizarea veritabilă nu e posibilă nici măcar postum. La fel ca aceşti doi poeţi disperaţi, bîrfiţi în lipsă de întregul Mexic literar şi prea puţin iubiţi de femeile pe care le-au adorat, literatura are nevoie de disperare, de frondă, de avangardă continuă. Manifestele suprarealiste dezgropate de capii mişcării „realist viscerale“ nu sînt altceva decît dinamitări definitive ale culturii oficiale, în tot ce are ea mai bun, mai aşezat, mai clasic. În acest sens, Detectivii sălbatici este un manifest de avangardă, însă unul care n-a mai fost îngropat (căci avea prea multă forţă); dimpotrivă, a fost aplaudat, premiat, canonizat şi – răzbunarea supremă a culturii oficiale! – tradus în toate limbile pămîntului.