Mi-am propus ca la acest sfîrșit de an să divaghez de la practica mea obișnuită – survolarea poeziei românești contemporane – și să scriu despre unele traduceri care mi-au reținut atenția. Am ales cărți foarte diferite între ele, căutîndu-le totuși un numitor comun.

● Jaromír Typlt, Sau aproape, traducere de Mircea Dan Duță, Editura Junimea, 2021.

Cartea lui Jaromír Typlt este o antologie din întreaga creație lirică a poetului ceh, de la Infernul pierdut (1994) pînă în prezent. Lectura acestui volum conduce cititorul prin toate etapele de creație ale lui Typlt, de la suprarealismul oarecum anacronic pînă la acea poezie care răspunde bine sensibilității de acum. Ambiția scriitorului de a crea în volumul de debut o nouă cosmogonie ar putea părea desuetă, dacă nu s-ar înregistra reușite lirice remarcabile: „Scriu despre asta / dar nu vreau să mă preocupe / habar n-am / de ce mă cramponez mereu de cîte un cuvînt / un cuvînt din acelea / asupra cărora sfîrșesc prin a naufragia“ („În viață fiind“).

Treptat, Typlt se desprinde de suprarealism, virînd spre o poezie ce se adună în sens prin spații de comunicare mai ample. Mai multe texte par mici proze dispuse grafic precum versurile. Forța acestor poezii constă în prezența unui vortex interior ce adună aluviunile pentru a le conduce către un punct de explozie. Din această perspectivă poate fi citit întreg volumul. Odată cu înaintarea în lectură, textele devin din ce în ce mai intense. Metaforele se împuținează, fiind înlocuite de un limbaj frust, ale cărui tensiuni conduc spre acea irumpere sugerată mai sus. După părerea mea, cel mai bun text din volum este poemul de închidere, numit Anxieteea: „Între timp, deasupra pădurii se ridicau aburi / (de ce nu apuc să-mi și doresc ceea ce am apucat să rostesc) / pe pămînt vîntul cartea lui Schopenhauer / «viața este ceva ce nu ar trebui să fie» / (prin șlefuirea clipei seara atît de larg / dezvăluie încremenirea) Nu respira / și ne vom declara dispăruți amîndoi / am tînjit să-ți cartografiez provinciile / și să explic ornamentele / tragic conturate / Cît sacru a semănat în tine / întîlnirea confuză cu strămoșii)“. Se simte din plin Zeitgeist-ul, spiritul vremii.

 Ilya Kaminsky, Republica surdă, traducere de Gabriel Daliș, Casa de Editură Max Blecher, 2021.

O carte puternică, alcătuită din poeme dramatizate, toate cuprinse într-o narațiune unică, problematizantă. Am putea înțelege acest tip de poezie ca pe una de esență dialogală, dramaturgică, și asta în situația în care „surzenia“ e unul din cuvintele-cheie ale cărții. Cum ar fi să trăiești într-o lume fără sunete și să scrii despre asta? Bineînțeles, acordînd altor simțuri această funcție lipsă. Nu este singurul răspuns. Dacă lumea, „republica“ e surdă, atunci e necesar să fie inventat auzul.

Există și un sens polemic destul de vizibil încă de la poemul de deschidere al cărții: „Iar cînd au bombardat casele altor oameni, noi / am protestat / dar nu destul, ne-am opus dar nu / destul. Eram / în patul meu, în jurul patului meu America / se prăbușea: casă nevăzută după casă nevăzută după casă / nevăzută – / […]. / am trăit fericiți în timpul războiului“. De-a lungul celor două acte ale acestui poem – cum ar putea fi privit –, versurile creează contondențe, se dispun unele împotriva celorlalte, își cresc puterea de penetrare a realității. De altfel, cartea poate fi citită și ca un protest-manifest de trezire a indivizilor din iluzia în care sînt camuflate conștiințele lor. În aproape toate poemele există o anumită cruzime. Uneori se creează o mezalianță între fiorul erotic și amintita cruzime. Autorul știe cum să scoată cititorul din inerție, din realitatea în care e obișnuit să se complacă. Războiul e o entitate în sine, una care-i transformă pe indivizi, îi obligă să-și gestioneze altfel emoțiile. Nu lipsesc din acest discurs poetic multifațetat ironia, cinismul și sarcasmul. Ar merita citate multe fragmente, dar, din motive de spațiu tipografic, mă limitez la a aminti doar cîteva titluri: „Împușcătură“, „În timp ce copilul doarme, Sonia se dezbracă“, „Peste acoperișuri de tablă albastră, surzenie“, „Prima data cînd a protestat Mama Galia“, „Movilițe“, „Pluton de execuție“ ș.a.

Cartea se încheie sarcastic prin textul „În vreme de pace“: „un polițist cerîndu‑i unui om permisul de conducere. Cînd omul / duce mîna la portofel, polițistul / trage. Prin geamul mașinii. Trag. / E o țară pașnică […]. / Trupul unui băiat zace pe asfalt întocmai ca trupul unui băiat. / E o țară pașnică. / Și retează trupurile cetățenilor noștri / cu ușurința cu care soția președintelui își taie unghiile / de la picioare“. Republica surdă nu scade nici o clipă din intensitate. E o carte hip-hop în cel mai bun și mai exigent sens cu putință.

 Muriel Augry, Necăderea din vis, traducere de Raluca Vârlan-Bondor, Editura Junimea, 2020.

Dincolo de titlul neinspirat, e vorba de o carte ce cuprinde poeme aerate, ușor de asimilat chiar de la prima lectură. A nu se înțelege că textele nu au subtilitățile lor, ramificațiile lor semantice. De altfel, Simona Modreanu notează în Cuvîntul însoțitor: „Poeziile sale sînt scurte, intense, enigmatice; autoarea ne intrigă, ne provoacă, ne permite să ridicăm, pentru o clipă, un colț din vălul ce-i drapează viața“. Faptul că autoarea scrie poezii scurte o obligă la o anumită intensitate. Cu totul altfel funcționează textele de o mai largă respirație. Nu e cazul aici. Totul e concentrat în doar cîteva rînduri: „Vacarmuri marine, / Arsuri acvatice se revarsă la țărm / Norii cărnoși abia ating falezele / Mișcări / furia e la uși / sufocată / însă răsăritul răzvrătit are alte traiectorii“.

În ciuda celor spuse mai sus, poezia lui Muriel Augry – care se bazează mult pe imagine – conține și o narațiune în subsidiar. Am putea aproxima natura unei astfel de poezii ca fiind intensă și aerată în același timp. Nu e o contradicție aici. Nu e la îndemîna oricui să transmită idei, imagini și emoții prin cuvinte simple, fără o încărcătură culturală recognoscibilă. În linii mari, poeta e egală cu ea însăși. Nu există prea multe ruperi de ritm, textele au geometria lor ce nu variază prea mult. Există totuși excepții: „Asupra ta privirea răsturnată / de cînd e-ndepărtată Europa / prea grea povara brazilor / prea sus e cerul de opal / Clădiri de ieri își deschid larg ochii ferestrelor / Slăbite de înfometare / O încîlceală de fire cîrpește viețile ofilite / Vorbe susurate în pojghița istoriei“ („Europa-ndepărtată“).

 3 poeți croați, Miroslav Kirin, Nada Topić și Goran Čolakhodžić, traducere de Adrian Oproiu, Editura Muzeelor Literare, 2021.

Mica antologie 3 poeți croați pornește de la ideea că traiectoria ascendentă a poeziei croate se află în strînsă legătură cu tendințele globale, fapt ce se datorează proliferării rețelelor sociale și adaptării formale la noile media. Traducătorul explică fenomenul poetic actual – în dinamica lui internă și externă – prin democratizarea accesului la scena poetică și prin accesibilitatea gratuită la diferite texte aparținînd celor mai diverse tradiții și culturi poetice. Cartea reunește creațiile literare a trei poeți din tot atîtea generații diferite: Miroslav Kirin (n. 1965), Nada Topić (n. 1977) și Goran Čolakhodžić (n. 1990).

Deși miza volumului e aceea de a arăta cum funcționează în poezia celor menționați unele particularități globale ale poeziei, între cei trei există deosebiri de esență. Primul expulzează textele – foarte scurte – dintr-o singură expirație: „am schimbat becul în univers“ sau „cu boala a sosit dragostea ca să o țină de mînă“ sau „împing ușa și în tot universul se mai găsește loc“. Poezia lui Miroslav Kirin e expresia alienării resimțite în toate straturile lumii contemporane. Fiecare individ își are propria-i cutie în care viețuiește în dizarmonie cu ceilalți. Poemul „Lumea veche“ e definitoriu pentru scrisul celui menționat mai sus.

Această simbolistică a „cutiei“ se regăsește și la Nada Topić: „Tata stă ghemuit într-o cutie de carton / sus pe șifonier / Stă ciucit și așteaptă / să vină cineva / să ridice capacul / și să plece / Atunci se va ridica / se va îndrepta de spate / și va strănuta / din cauza prafului de pe sprîncene / și din păr“. Poetul explorează universul domestic, intim, cu răceala celui ce se distanțează pentru a putea vedea lucrurile în ansamblu.

Goran Čolakhodžić scrie dens pe spații ample. Mizează pe unele asocieri de cuvinte stranii, dar care își găsesc justificarea estetică. Scriitor al noului val croat, Goran Čolakhodžić practică o poezie aflată în concordanță cu un anumit spirit al vremii încă prezent la nivel mondial: „Te îndrum: mergi pe margine / și nu atinge peisajul, deocamdată e suficient / vei vedea totul. / În umbră, ceața înghețată s-a risipit / de la sine. În căldura firavă am știut ești / aici / dar important nu erai: cerul a fulgerat. / A izbucnit zăpada, a izbucnit direct / precum o voință a universului, sus de / mult / s-au împrăștiat stelele, imaginea a ceea ce / a fost ce va fi – / firele, firele realității în noapte / înghețate în cîmpurile luminoase ale / întunericului“. Tendința globalizării artelor poetice nivelează oarecum orizontul de așteptare al cititorilor, dar, în același timp, în provoacă, îl face să se extindă, să capete amplitudine.

Surprinderea mai sus numitului spirit al timpului este ceea ce leagă aceste cărți, foarte diferite între ele. Oricît ar vrea poeții să facă pasul lateral, să se remarce prin originalitate, prin tonul unic, dacă încearcă – în mod artificial – să se plaseze în afara Zeitgeist -ului au toate șansele să eșueze lamentabil. Nu este cazul poeților prezentați mai sus. Această selecție și-a dorit să aducă noi argumente pentru o idee veche, dar încă valabilă: unitatea în diversitate.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.