José Ramón Fernández, Milagros Frías, Paula Izquierdo, Angélica Liddell, Ray Loriga, Rosa Montero, Carme Riera, Lorenzo Silva. În ordine alfabetică, aceştia au fost cei opt scriitori – reprezentînd literatura în limba oficială (castiliana) şi cea într-una dintre limbile co-oficiale (catalana) – prezenţi la Bucureşti în „secţiunea“ Bookfest intitulată „Spania – Ţară Invitată de Onoare“. Cum la un tîrg de carte e vorba, înainte de toate, despre cărţi şi autori, faptul că organizatorii spanioli (Ministerul Culturii, Federaţia Asociaţiilor de Editori şi Institutul Cervantes) au oferit şi concerte, şi expoziţii de fotografie sînt, cumva, secundare elementului central: desantul literar iberic. În spatele celor opt nume stă un peisaj complex, de-a dreptul eclectic – Lorenzo Silva e autorul unei întregi serii de romane poliţiste pline de inteligenţă şi umor, Angélica Liddell îşi ultragiază spectatorii cu violentele ei textele teatrale, dramaturgul José Ramón Fernández e preocupat de scriitura colectivă, Rosa Montero semnează reconfortante romane de succes, Carme Riera scrie de la literatură preocupată de tema feminităţii pînă la romane de inspiraţie istorică şi multiculturală… Poeţii, totuşi, au lipsit.

Vedeta desantului spaniol a fost, fără umbră de îndoială, Ray Loriga, căruia i-a fost lansat al doilea roman tradus în româneşte (de către incomparabilul Florin Galiş), Căzuţi din cer (la Editura Curtea Veche). Cu aerul lui de star rock – şi tatuajele de rigoare, pomenite de toţi ziariştii –, cu felul de a vorbi în acelaşi timp direct şi diplomatic, Loriga e cel mai bun instrument de promovare a propriilor cărţi. Cărţi cu ritm de thriller, cu tineri aventuroşi, trip-uri şi droguri, şi-n acelaşi timp o literatură poetică rafinată. În universul nostru face control, felul cum arăţi ajunge să conteze tot atît (sau mai mult) cît ce se află între două coperte („un băiat, o fată, ar fi putut fi o poveste de dragoste, dar între ei apare un pistol“).

Din start dezavantajaţi au fost Milagros Frías şi Lorenzo Silva – inaccesibili în română, deşi cărţile amîndurora şi-ar găsi locul pe piaţa noastră de lectură. Se publică destul de multă literatură spaniolă în România, doar strategiile editoriale sînt uşor inconsecvente şi imprevizibile. Cîteodată intervin şi problemele de distribuţie: apărute la Meronia (unde, prin grija Janei Balacciu-Matei, există singura colecţie de literatură catalană), cărţile lui Carme Riera – Departe, în zarea albastră şi Cealaltă jumătate a sufletului – sînt foarte greu de găsit, deşi scriitura autoarei are o notă specială, chiar de exotism tematic. A fost plăcut să-i asculţi vorbind – despre cărţile electronice, despre jurnalismul cultural sau cititorii lor ideali.

Totul a mers, practic, bine: mesele rotunde (multe, dîndu-le ocazia scriitorilor spanioli să se audă prezentaţi publicului românesc de succesive, numeroase ori), întîlnirile cu presa, lansările şi sesiunile de autografe. Traduşi sau nu în româneşte, autorii iberici sînt, oriunde şi oricum, profesionişti. Iar a fi scriitor profesionist înseamnă să fii, fără oprire, imaginea în mişcare a propriei tale literaturi, să devii, de nevoie, un bun vorbitor (Rosa Montero a povestit, cu umor, cum şi-a îngropat practic prima carte pentru că se bîlbîia în public), să ştii să fii cînd haios, cînd serios, şi mereu prietenos, să accepţi ridicolul ca parte a vieţii tale concrete. Cititori înseamnă vînzare, vînzare înseamnă cititori, e unica unitate de măsură care ne-a mai rămas. Doar dramaturgia scapă din cercul vicios, caracterul ei ambiguu, între literatură şi teatru, sfîrşeşte prin a fi o binecuvîntare.