Aceasta era nu atît o întrebare, cît un principiu pe care Sam Leith (n. 1974), scriitorul şi editorul literar al săptămînalului politic britanic The Spectator, l-a dezvoltat într-un articol din The Guardian de săptămîna trecută, viralizat în mediul online literar. Articolul a fost pricinuit de recenziile dedicate romanului cîştigător al premiului Man Booker de anul acesta, Milkman de Anna Burns, în care cronicarii literari foloseau adjective precum „bizar“, „impenetrabil“, „dificil“, „provocator“, „solicitant“ etc., şi nu în chip de complimente.

„Ne place să urmărim sportivi făcînd lucruri dificile. Sîntem de acord că în muzică, în film, în televiziune şi în artele plastice marile reuşite cer implicare din partea publicului. Şi sîntem dispuşi să citim literatură «dificilă» atîta timp cît e vorba de cea clasică – citim Tărîmul pustiit la şcoală, ne stoarcem creierii să-i dăm de capăt şi ştim că este cum este pentru că aşa trebuie să fie. De ce însă «dificil» devine o problemă cînd e vorba de ficţiunea contemporană?“, (se) întreabă Sam Leith, şi continuă: „Să ataci un premiu literar pentru că recompensează o carte care nu se încadrează în ideea criticilor despre «accesibilitate» (readability) este pur filistinism. Important nu este unde se situează o carte pe scala dintre «solicitant» şi «lectură plăcută» (page-turner), ci dacă se ridică la înălţimea propriei provocări. Nu e important cît de dificilă este o carte, dar ce anume o face dificilă. Şi care este scopul dificultăţii ei? În ce fel îl solicită pe cititor? Recompensează timpul investit?“

Cum nu cunosc cartea Annei Burns (rămîne de văzut ce editură de la noi se va încumeta să o traducă), nu ştiu ce i-a făcut pe unii cronicari să se plîngă (în afară de faptul că nici unul din personajele romanului nu are nume), dar problema ridicată de Sam Leith este crucială pentru starea literaturii de azi, tot mai dependentă de dimensiunea comercială. Pentru a atrage şi a menţine atenţia presei asupra lor, cărţile premiate ar trebui să se şi vîndă. Aceasta este o consecinţă fericită a recunoaşterii unei valori literare în sine, dar scopul premiului literar nu este de a creşte vînzările. De altfel, romanul premiat anul trecut cu Booker, Lincoln între vieţi de George Saunders (tradus de Radu Paraschivescu pentru Humanitas Fiction), se înscrie tot în categoria romanelor dificile care nu au datele unui best-seller. La fel şi cîştigătorul din 2015, Scurtă istorie a şapte crime de Marlon James (tradus de Ciprian Şiulea pentru Editura Litera). De altfel, Sam Leith a făcut parte din juriul Man Booker-ului în acel an, deci are şi el o parte din „vină“.

Gaby Wood, preşedintele Man Booker, spune: „Vrei ca romanul premiat să facă înconjurul lumii. Vrei să ajungă la oameni, dar nu te poţi agăţa de prejudecata că oamenii normali nu-l vor înţelege. Ne-am pus deseori această întrebare: vrem să recompensăm o carte care duce literatura mai departe sau vrem să premiem un roman care să ducă literatura în mîinile cît mai multor oameni? E dificil cînd răspunzi la aceste întrebări cu cărţi diferite. S-a întîmplat în alţi ani şi a fost cumplit să alegem. Anul acesta însă, romanul Annei Burns pare că răspunde ambelor întrebări.“

Aşa cum remarcă şi Sam Leith, autorii şi romanele pot fi dificili în mai multe feluri – tematic, stilistic, formal – fără să semene unii cu alţii: Thomas Mann, Henry James, Marcel Proust, Virginia Woolf, James Joyce, Vladimir Nabokov, Thomas Pynchon, David Mitchell, David Foster Wallace şi chiar Karl Ove Knausgaard. Aşa cum cărţi precum Moby Dick, Portocala mecanică, Zgomotul şi furia, Finnegan’s Wake sau Infinite Jest diferă tocmai prin caracterul specific al dificultăţii fiecăreia. Am putea aduce aici şi exemple de la noi: Lumea în două zile de George Bălăiţă, Femeia în roşu de Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş şi Mircea Nedelciu, Orbitor de Mircea Cărtărescu, Derapaj de Ion Manolescu, Greva păcătoşilor de Florin Chirculescu, MJC de Ion Iovan ş.a., toate sînt „dificile“ în felul lor pentru un cititor neexperimentat, nerăbdător, nededicat.

Romanciera Nicola Barker (nominalizată de mai multe ori la Man Booker în ultimele două decenii) spune: „Aş împărţi ficţiunea literară în două categorii. Opere care întăresc, celebrează şi stimulează şi opere care uluiesc, provoacă şi solicită. Opera mea te solicită, aşa cum o face şi romanul Annei Burns, dar asta datorită faptului că încearcă să înţeleagă, cu ajutorul ideilor şi emoţiilor, o lume care nu este deschisă, coerentă sau uşor de manevrat. Uneori forma sau stilul unei cărţi trebuie să reflecte complexitatea vieţii. Uneori trebuie să încercăm să descriem indescriptibilul. Viaţa e dură şi paradoxală. Nu e uşoară întotdeauna. Şi nici ficţiunea nu trebuie să fie. De vreme ce scriitorii experimentali nici nu cîştigă de pe urma vînzării cărţilor, nici nu se bucură de prea multă atenţie populară, este ciudat cum munca lor nu este apreciată măcar pentru efortul de a inova. Scrii ficţiune experimentală de dragul artei. Aceasta se află într-o zonă rarefiată, dar tocmai acolo se formează fundaţia ecosistemului creativ. Alţi artişti (muzicieni, pictori, arhitecţi ş.cl.) duc mai departe în lanţul trofic ce facem noi traducîndu-ne ideile.“

Sam Leith remarcă faptul că romanele dificile nereuşite se pierd pe drum (die in a ditch), dar şi romanele dificile bune riscă să treacă neobservate dacă nu primesc o mînă de ajutor din partea vreunui premiu. Spune el: „Doar pentru că ficţiunea literară nu spune o poveste (deşi de obicei o face la un anumit nivel), pentru că deseori se luptă cu propria formă şi tinde să dea prioritate limbajului, asta nu înseamnă că a practica la maximum toate aceste lucruri este suficient pentru a crea o mare operă. Tocmai din acest motiv trebuie să fim recunoscători, an după an, juriilor premiilor literare pentru efortul de a ne supune atenţiei acele cărţi care chiar merită efortul şi timpul nostru.“ În ceea ce priveşte traducerile de la noi, unii editori încă se mai încumetă să scoată cărţi dificile, conştienţi că vînzările vor fi modeste. E-adevărat, din opera lui Thomas Pynchon nu ştiu dacă se va mai traduce ceva prea curînd, dar avem în limba română, în afara celor deja menţionate, cărţi dificile (fiecare în felul ei, ca limbaj, ca structură, ca idei) precum Zece decembrie de George Saunders (traducere de Radu Şorop, Black Button Books), Cîntec pentru cei neîngropaţi de Jesmyn Ward (traducere de Mihaela Ghiţă, Polirom), Busola de Mathias Enard (traducere de Cristian Fulaş, Nemira), Linia frumuseţii de Alan Hollinghurst (traducere de Mariana Piroteală, Litera), Atlasul norilor de David Mitchell (traducere de Mihnea Gafiţa, Humanitas Fiction), Cum să fii şi una, şi alta de Ali Smith (traducere de Carmen Scarlet, Univers) sau 4, 3, 2, 1 de Paul Auster (traducere de Iulia Gorzo, ART), pentru a mă opri doar la aceste titluri cu care şi închei în chip de recomandare de lectură.