Într-o notă la ultimul roman al lui Roberto Bolaño, 2666, publicat postum, Ignacio Echevarría – un personaj de acum legendar al literelor spaniole, pe care l-aţi putut vedea acum cîţiva ani şi în România, invitat de Ioana Zlotescu, directoarea de atunci a Institutului Cervantes – făcea o supoziţie. Detectivii sălbatici, capodopera antumă a lui Bolaño şi cartea care i-a adus două mari premii literare – spunea Ignacio Echevarría –, ar fi fost cu siguranţă şi ea considerată neterminată, nesfîrşită, ca toate romanele scriitorului chilian sau ca unele povestiri ale sale, mai ales din pricina structurii modulare, deschise, nelimitate. În asemenea cazuri, doar voinţa clar manifestată a autorului poate pune capăt discuţiilor. Şi dacă, în cazul neliniştitoarei sale cărţi postume, voinţa ultimă a autorului a fost una (aceea ca moştenitorii săi să publice romanul în cinci ani, împărţind cele 1128 de pagini în cinci părţi), iar realitatea alta (cartea a fost publicată într-un tom masiv, Ignacio Echevarría asumîndu-şi, cu intransigenţa-i cunoscută, nerespectarea „dorinţei ultime a poetului“ – şi bine a făcut), în cazul Detectivilor sălbatici, Bolaño însuşi a publicat în întregime uluitoarea „scrisoare de dragoste adresată generaţiei sale“. Dacă n-ar fi murit la 50 de ani (în 15 iulie 2003, adică exact acum zece ani) şi ar fi continuat să scrie, Bolaño ar fi continuat, probabil, ritmul acesta de fond, alternînd scurtele romane ca O stea îndepărtată, Amuleto sau Nocturnă în Chile cu marile sale romane labirintice şi cu excelente volume de povestiri cum sînt Convorbiri telefonice, Anvers sau Tîrfe asasine. În toate simţim, de la primele rînduri, „gheara leului“, dar niciunde (nici chiar în 2666, aş zice, care e copleşitor, dar lipsit de orice iluzie, inclusiv cea literară) ca în Detectivii sălbatici. Faptul că o avem acum în româneşte, într-o traducere de zile mari (datorată hispanistului Dan Munteanu Colán, profesor la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria), e una dintre minunile care i s-au tot întîmplat lui Roberto Bolaño şi la care a contribuit, fără îndoială, încăpăţînarea editoarei Livia Szasz de la Leda/Corint de a publica literatură adevărată. Se aude că, la toamnă, tot Editura Leda va publica 2666, care întregeşte povestea generaţională din Detectivii sălbatici şi o pune într-un alt context...

S-ar putea spune că povestea din Detectivii sălbatici este aceea a infrarealismului latino-american, numit astfel, se pare, de chilianul Roberto Matta, cel expulzat de Breton din suprarealism şi care-şi îndemna congenerii „să zboare creierii culturii oficiale“. Infrarealismul, înrudit cu dadaismul, însă recuperînd din suprarealism mai ales hazardul obiectiv, „vederea“ prin lucrurile comune, mistica stărilor intermediare, este rebotezat, în romanul lui Bolaño, „realism visceral“ şi contrapus unei încremeniri în retorică, unei suficiente îmbălsămări încă din viaţă, reprezentate, pentru Mexicul acelor ani (unde Bolaño trăia), de aproape întreaga literatură („o sectă rigidă unde e greu să obţii iertarea“), dar mai ales de Octavio Paz. Cu el se ceartă, pe viaţă şi pe moarte, cei doi protagonişti ai romanului – Arturo Belano (alter ego-ul lui Bolaño, cu prenumele hispanizat al lui Rimbaud) şi Ulises Lima (în viaţa reală, Mario Santiago Papasquiaro, un poet rar, care-ar merita tradus în româneşte).

În fond însă, lupta real-visceraliştilor mexicani se dă cu întreaga literatură latino-americană a anilor ’70-’80 (în post-boom), cînd ei resuscitează mişcarea poetică, dar şi ideologică (căci etica e primordială pe acest continent distrus de fratricide) a Cesáreei Tinajero, o „poetă pierdută“ în deşertul Sonora, care scrisese un singur poem grafic, numit „Sion“. Ca să-l vedeţi, va trebui măcar să deschideţi cartea lui Bolaño. Povestea Cesáreei şi a revistei suprarealiste de la începutul secolului, Caborca (există un oraş înspre Ciudad Juárez numit aşa), o spune un anume Amedeus Salvatierra, iar posibilul itinerariu al poetei în inima Sonorei este refăcut de capii grupului infrareal, Belano şi Ulises Lima, însoţiţi de raisonneur-ul romanului, prea tînărul poet Garcíá Madero, şi de o fată veselă, Lupe, urmărită de propriul peşte. Subiectul – dublu – al romanului e însă viaţa primilor doi, povestită de (mai) toţi cei care i-au cunoscut, fără ca lor înşişi, subiecţilor, să li se dea vreodată cuvîntul. Nici Arturo Belano, nici Ulises Lima nu au drept de exprimare. Ulises Lima e chiar personajul central, „Christosul mexican de pe Rue des Eaux“, fiinţa foarte specială pentru care Bolaño a contruit acest riguros mecanism din Detectivii sălbatici (ţintind însă spre un centru ocult din 2666). Arturo Belano, însă, va fi naratorul amplei contrucţii din 2666 – dată menţionată, pînă una-alta, în Detectivii sălbatici, doar de poeta pierdută în deşertul Sonora, într-un dialog cu o fostă învăţătoare (aşadar, cu cineva de la baza culturii oficiale): „Cesárea a vorbit despre timpurile ce urmau să vină şi învăţătoarea... a întrebat-o despre ce timpuri vorbea şi cînd vor veni. Şi Cesárea i-a spus o dată: prin anul 2600. Două mii şase sute şi ceva. Şi apoi, auzind rîsul pe care i l-a provocat învăţătoarei data aceea aşa de ciudată, un rîs stăpînit ce de-abia se auzea, Cesárea a rîs din nou, deşi acum sunetul asurzitor al rîsului ei a rămas între pereţii propriei ei încăperi.“

Rîsul acesta remanent o să-l descoperiţi în toate cărţile lui Roberto Bolaño, unul dintre puţinii maeştri ai noului mileniu literar.