Premieră epocală în hurducăita-mi existenţă profesională: miercuri 30 martie, graţie stăruinţelor lui Radu Voinescu (vechi colaborator al LA&I-ului), am luat parte pentru prima dată în viaţă la un colocviu organizat de Secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În Valahia, să fi debutat editorial în 1982, să fii din 1990 membru USR şi să nu fi fost niciodată invitat la colocviile  breslei pînă în 2011 pare ceva absolut firesc! Nu glumesc. (Ha-ha, cine să te creadă?!?) 

Tema întîlnirii: critica de întîmpinare. Moderator Horia Gârbea. (La urma urmei, în România tuturor paradoxurilor, de ce nu?) La prezidiu şi în sală: Gabriel Dimisianu, Florin Mihăilescu, Cornel Ungureanu, Tudorel Urian, Irina Petraş, Andrei Terian, Gelu Negrea, Felix Nicolau, Vasile Spiridon. Şi Viorica Răduţă (am văzut-o). Şi Ana Dobre (scrie în program). Taman la subiectul ăsta nu erau în eleganta sală pusă la dispoziţie de primarul Neculai Onţanu nici Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Alex. Ştefănescu, Mircea Martin, Al. Cistelecan, Ştefan Borbely, Ioan Buduca, Marian Popa, Marius Chivu, Simona Sora, Ioan Holban şi nici Antonio Patraş, Cosmin Ciotloş, Doris Mironescu, Bogdan Creţu (ştiu: era vorba doar de Bucureşti, să nu extrapolăm!), dar nici M. Iovănel, R. Voncu, C. Rogozanu. Erau acolo însă, slavă Domnului, Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache, vîrfurile de lance douămiistă ale întîmpinătorismului, care au şi vorbit pe îndelete, astfel încît am şi eu (de) ce să glosez în cele ce urmează!   

Cam de un veac încoace, lumea noastră literară e bîntuită periodic de-o serie de întrebări, cărora, din cît li se dau mai multe, mai diverse, subtile, contradictorii ori înţelepte răspunsuri, dintr-atît rămîn (sau devin mai) insolubile. Cam o dată la un deceniu sîntem zguduiţi de:  „naţional şi/sau universal“, „de ce nu avem roman?“, „penuria instrumentelor de lucru, absenţa dicţionarelor şi a marilor sinteze“, „valorificarea moştenirii culturale“, cosmopolitism vs naţionalism şi ruralism vs urbanism (başca xenofobie vs xenofilie) din unghiul analizei psihologice, „statutul poeziei feminine“, „genul scurt vs fresca socială“, „complexele literaturii române“, „etic şi estetic în critica de direcţie“, „eseul preponderent liric“, „lipsa de apetit teoretic şi vidul filosofic în critica literară“, „unde ni sînt“ textologii, slaviştii, germaniştii, sinologii, cine ne sabotează de nu luăm Nobelul, critica ştiinţifică (universitară) vs critica artistă, „literaturitatea textului dramatic şi, în consecinţă, de ce nu avem teatrologie“, ce se întîmplă cu comparatistica şi variantistica...  

Asta, ca să nu mai spun de clasic-romanticele „fac traducţiile o literatură“, „artă cu tendinţă sau artă pentru artă“, „Ocident sau Orient“, sincronism vs protocronism, conservatorism vs avangardism, Macedonski vs Eminescu, Iorga vs Arghezi, Urmuz şi Tzara, Radu Petrescu vs Marin Preda şi cîte altele asemenea! Între atîtea harpoane gigantice, mică, dar (etern) vioaie: critica literară de întîmpinare. Osul în gît. Slujitoarea care-şi arogă în primă instanţă puterea de decizie judecătorească, iluzionîndu-se că stăpîneşte piaţa, face jocurile şi stabileşte ierarhiile. Zglobia cenuşăreasă care se autopropune regină, deşi e tratată ca bufon la Curte. Bietul actor care se visează regizor, scenograf şi sufleur, de nu chiar autor. Arendaşul vătaf ce se erijează în boier făcător de 

ierarhii. Pana (de vulpe!) de la pălăria istoriei literare... Şi tot aşa. 

În anii ’50-’60, cu Crohmălniceanu, Vitner, Moraru, Paul Georgescu, Novicov, Iosifescu, Nestor Ignat, Radu Popescu, N. Doreanu, V. Mîndra, N. Tertulian, G. Horodincă & comp., critica de întîmpinare era anexa ideologiei (armate) bolşevice, plutonul de cercetare-diversiune înfipt în burta inamicului ideologic, ventrilocul jdanovismului şi stahanovismului exegetic, perfect pe linie, dar statornic scanat de laserul necruţător al presei de partid.  

În anii ’70, ai dezgheţului ceauşist – invers: critica de întîmpinare, cu Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Matei Călinescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, I. Negoiţescu, Gabriel Dimisianu (re)devine campioana „lecturilor infidele“, a călinescianismului ludico-asociativ, cosmopolit, estetizant plezirist, recuperînd valorile interbelice, ecumenice, monarhice. Ea va fi iute taxată întru incriminare şi penitenţă de jandarmeria de partid a lui Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Marian Popa, Pompiliu Marcea, M.N. Rusu, oripilată, aceasta, de libertăţile României literare citite nesmintit în siajul occidentofil şi, fireşte, rusofob al Europei Libere. Ne-am săturat să fim minimalizaţi estetic, noi, ăştia, scriitorii etnocraţiei de partid – exclama Ion Lăncrănjan în Luceafărul, vituperînd exacerbarea estetismului anticomunist. Jos lovinescianismul (lasă, că nici călinescianismul...) şi primatul esteticului! Critica de întîmpinare, orientată axiologic şi nu (vorba vine!) pe ideologic, era pe atunci, pur şi simplu, însăşi întruchiparea ideii de Opoziţie.  

În anii ’80, gheroasa gherilă de partid şi culisele isteţe ale securimii îşi diversifică arsenalul. Pe de o parte, valori moral-intelectuale interbelice, precum Edgar Papu şi Şerban Cioculescu, minimalizează, persiflează ori atacă direct foiletonismul sprinţar, insurgent, asociaţionist, ludicul poetic à la Nichita şi Mazilescu, textualismul optzecist, poezia beat etc. – pronînd zăbala conservatismului stîngist, sămănătorismul antinaţional şi cuminţenia suicidară a struţului. Pe de altă parte, critica de întîmpinare, cu libertatea ei antipartinică de one man show, este atacată de artileria grea a academismului găunos, a enciclopedismului apter şi teoreticianismului dezosat, întrupată în persoana lui Adrian Marino, autorul celor mai nedrepte (sub centură) atacuri la adresa  impresionismului gazetăresc din toată istoria noastră literară. Egocentric resentimentar, megaloman ranchiunos, jalnic masochist, sumă de frustrări umane şi profesionale, Adrian Marino avea să le servească de minune (ca şi Marin Mincu, de altfel) cenzorilor partinici întru terfelirea gazetăriei literare, înţeleasă ca prostituare instrumentată politic, mentalitate rebelă cu felinar roşu la poartă, antinomică faţă de „nobilele idealuri“ ale „ştiinţei literaturii“ slujite înverşunat şi fără folos de fostul biograf al fantasmelor macedonskiene. 

Obsesia obsesiilor tuturor, cale de patru decenii, de la Ceauşescu, Burtică şi Dumitru Popescu-Dumnezeu, la Eugen Florescu, Dinu Săraru şi Valentin F. Mihăescu: Nicolae Manolescu. Un om împotriva unui Sistem. Atît... şi nimic mai mult. Iată emblema în veac a (forţei) criticii româneşti de întîmpinare! Nu vă ajunge exemplul!?! 

Alt deceniu, alte forme de invidie, altă drăcărie. În anii ’90, critica de întîmpinare este atacată multiplu. Dinspre scriitorime (nu avem ierarhia adecvată, jos canonul manolescian, comunismul a falsificat totul, taberele literare au instaurat maniheismul manipulator şi, la limită, ucigător), dinlăuntrul confraţilor (nu avem o Istorie credibilă a literaturii de la G. Călinescu încoace, nu avem critici fără fisuri moral-estetice, scriitorii nu sînt iubiţi, înţeleşi, îndrumaţi, sprijiniţi, traduşi, premiaţi şi alintaţi cum se cuvine), pentru ca prezentul să deschidă un orizont de aşteptare gata să rivalizeze cu sîngeroasa dentiţie cît ecranul din Jaws. 

În anii 2000...  

Staţi aşa, că revin! Cum să refuz tocmai eu fălcile (şi hălcile) unui subiect aşa de generos?!?

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.