● Floarea Țuțuianu, Corp de literă, Editura Brumar, 2017. 

Poemele din Corp de literă de Floarea Țuțuianu ar putea duce cititorul/criticul în eroare dacă el nu ar depăși nivelul epidermic al acestora și nu ar descoperi astfel frumusețea neconvențională ce imprimă forță și capacitate de seducție textelor. Poeta pare adversara oricăror forme de epatare, refuză stridențele și exagerările existente în multe dintre scrierile ce explorează paradigma senzorial-erotică. Demersul ei nu e unul ușor. Frumusețea neconvențională de care aminteam e cumva camuflată în ceva ce pare ușor accesibil, déjà-vu. Există mai multe situații în care poemele merg pe o direcție cunoscută, uzitată, ce este deturnată în ultimul moment. De aici, insolitarea, noutatea și prospețimea nesperată (pînă la un moment dat) a textelor.

Cu excepția primului poem, „Sînt o poetă minoră“, al cărui final mi se pare ratat, volumul este unitar, cursiv, cu un concept ce devine din ce în ce mai limpede pe măsură ce se înaintează în lectură. Cartea pare scrisă dintr-un singur suflu (așa cum se mai spune în critica noastră literară), deși Corp de literă este de fapt o antologie. Asta nu înseamnă altceva decît că scriitoarea are nu doar un univers tematic bine definit, ci și un program estetic propriu, neteoretizat explicit. Sintagma „corp de literă“ deschide cel puțin trei plaje semantice complementare: prima trimitere ar fi către acele semne grafice, tipografice, atît de familiare artei ei vizuale, a doua, către ideea de corporalitate și intimitate, în timp ce a treia are în vedere prinderea existenței în textul scris. Rezultatul acestei alăturări de cuvinte îmi creează impresia că lucrurile/înțelesurile luate separat înseamnă cu totul altceva împreună. Poeta Floarea Țuțuianu și artista vizuală cu același nume sînt interdependente. Discursul plastic nu ilustrează discursul textual, ci e consubstanțial lui. Vizualul și scripticul evoluează sincron, se cheamă unul pe altul în aceeași unitate, devenind același lucru, nu doar fața și reversul respectivului lucru. Mai adaug și că această unitate nu trimite la ideea de fixitate, ci e una fluidă, cu ramificații în textele poemelor precum o deltă. Durata face legătura între timp și corporalitatea înțeleasă ca o iluzie. Din acest motiv, două texte distanțate în carte, precum „Provizoriu“ și „Nu vreau să îmbătrînesc în somn“, par secvențele aceluiași poem.

Realitatea poate fi percepută doar printr-o lentilă specială care este textul. Cu alte cuvinte, imaginea/corpul își află adevăratele contururi și proporții doar privite prin poem. Bemolul pe care autoarea îl așază la începutul partiturii senzoriale are drept efect intensificarea acelei frumuseți neconvenționale: „Nu cred că frumusețea va mai salva lumea / Frumusețea este frivolă și trecătoare / Anulează inteligența talentul bunătatea / Pe cînd urîțenia. Nu / Urîțenia este mai profundă gravă adevărată / Are curajul să spună lucrurilor pe nume / Chiar și cuvintele incomode sună bine în gura ei / Ea e crezută pe cuvînt. Mie frumusețea / nu mi-a folosit la nimic. Mai mult m-a încurcat. / Pentru că frumusețea / Iese totdeauna la suprafață și anulează. Totul“ („Frivolitate“). Anamorfozele potențează însă frumusețea și senzualitatea trupului, care, în ipostaza lui de obiect al contemplației, nu ar spune prea multe fără problematizarea continuă existentă în poemele ca atare. Nu doar singurătatea și transformarea trupului sînt prezente aici ca teme generatoare de frisoane lirice tulburătoare, ci și unele relații dintre obiecte care dau un plus de tensiune senzorial-erotică. De exemplu, relația dintre gîtul femeii și firul de telefon. O serie de formulări paradoxale în ordine logică dau lirismului consistență și putere iradiantă.

Unul dintre cele mai bune poeme din carte este „Frica“. Aici temele se contopesc sau se dizolvă în cea exprimată prin titlu. Cred că fără frică nu ar fi posibilă nici autenticitatea trăirii, iar discursul confesiv ar suna ușor fals. E adevărat, frica blochează ființa, dar are capacitatea de a-i indica acesteia și alte posibilități de a fi. În general, fractura logică duce spre poezie, dar aici descifrez ceva mai mult: identitatea dintre imagine și text, „corpul de literă“ probează ideea că frumusețea poate să rămînă vie și seducătoare dacă-și acceptă contrariul, tot așa cum textul nu e altceva decît un trup deschis către infinite posibilități. 

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (coord. împreună cu Lia Faur), Polirom, 2017.