Toamna asta am citit în presa culturală internațională mai multe conversații între scriitori străini din care am ales să spicuiesc și să traduc cîteva lucruri interesante.

Martin Amis în dialog cu Salman Rushdie, Interview Magazine: „Rushdie: Ai o percepție anume față de cititorul tău? Îl simți atunci cînd scrii? Amis: Relația dintre scriitor și cititor este misterioasă. În termenii cei mai simpli, este o chestiune de transmitere directă: eu spun o poveste. Dar relația merge mai departe de atît, ajunge în punctul în care scriitorul și cititorul devin identici, aproape indivizibili. Scriitorul nu trebuie, firește, să-l dădăcească pe cititor, trebuie să-l trateze cu considerație. Cititorul meu ideal este foarte tînăr. Al tău ce vîrstă are? Rushdie: Sînt fericit că încă mai am cititori tineri. Și ție ți-e frică de faptul că cititorul tău îmbătrînește odată cu tine, nu? Amis: E orgiastic să dai peste un cititor tînăr. Te gîndești că posteritatea ta va dăinui măcar cît viața lui. Dar eu cred că scriu mai degrabă pentru tînărul care am fost cîndva. Rushdie: Simți că scrii privind înapoi peste umăr? Amis: Cred că scriem romanele pe care vrem să le citim. Rushdie: Crezi că vei scrie vreodată o carte despre natura scrisului? Amis: Nu. Ar putea exista mai multe manuale despre cum să scrii frază după frază, dar vreau să fac o distincție. Fiecare scriitor publicat are un anume geniu. Pentru cea mai mare parte din scris, te bazezi pe talent. Dar pe măsură ce îmbătrînești, geniul ți se îngustează. Meșteșugul, tehnica, devin tot mai folositoare. Geniul este o anume percepție primită în dar. Trebuie să fi simțit-o și tu cînd ai scris Copiii din miez de noapte. Rushdie: Da, aia dispare. Îmi amintesc o discuție cu Kazuo Ishiguro în care spunea că, dacă nu ai scris nimic valabil pînă la 40 de ani, ești terminat (screwed). Iar dacă nu ai scris pînă la 50 de ani, ești complet terminat. Amis: E un adevăr aici. Marile cărți sînt scrise în general de oameni de treizeci și ceva de ani.”

Daniel Mendelsohn în dialog cu Emmanuel Carrère, Le Monde:Mendelsohn: Ca critic literar, sînt conștient de faptul că narațiunea la persoana întîi a făcut scrisul mai complex. M-am săturat de discuțiile care reduc autoficțiunea sau literatura memorialistică (memoir) la chestiunea narcisismului. În opinia mea, să introduci o parte din tine într-o carte ridică o întrebare mai profundă asupra narațiunii în general. Toate poveștile, tot scrisul este narațiune, dar cît de vizibil este naratorul? Cum poți nara ceva fără să fii prezent într-o formă sau alta? Este imposibil, evident. Tu, ca și mine, ai decis să așezi «eul care scrie» în centrul scrisului tău. Cine ești tu? De ce te descrii făcînd ceea ce faci? Există scriitori care preferă să-și ascundă în loc să-și dezvăluie prezența în narațiune. Dar scriitorul este mereu acolo. Carrère: Să recunoști acest lucru este, paradoxal, o formă de umilință (chiar dacă există și un grad anume de narcisim, evident). Este un fel de a spune că nu ne aflăm în postura de a scruta lumea – în postura lui Dumnezeu. Stabilim de la început la ce anume avem acces ca scriitori cu mijloacele aflate la îndemînă: ignoranța noastră, prejudecățile noastre. Trebuie acceptat că ceea ce-ți spun este doar ceea ce trece prin mine... Mendelsohn: Este vorba și de timp, într-o bună măsură. Persoana care scrie noua carte nu poate fi aceeași care a scris-o pe cea dinainte. În acest sens, fiecare carte este un prototip. Tu, scriitorul, ești o țintă în mișcare; nu ești niciodată același «tu» de la o carte la alta. De aceea fiecare carte trebuie să fie diferită de cea precedentă. Carrère: Astfel că, pentru fiecare carte, trebuie să inventezi reguli noi, pe care le descoperi pe măsură ce lucrurile evoluează și pe care apoi tot tu le încalci.”

Nicole Krauss în dialog cu Alex Preston, The Guardian:Preston: De ce ți-ai intitulat noul roman To be a man (Să fii bărbat)? Krauss: M-a preocupat felul în care mi-am întruchipat (inhabited) personajele masculine în romanele mele și de ce scriu deopotrivă folosind voci de femei și de bărbați. Apoi am început să mă gîndesc la propriile mele experiențe cu bărbații. Și ce înseamnă să fii mamă a doi băieți și ce înseamnă să crești acești băieți în contextul actual cînd ideea de bărbăție este asediată (manhood is so beleaguered), și problematică, și complexă. Am vrut să găsesc prin această carte o altă perspectivă asupra masculinității decît cea din ultimii ani aflați în umbra mișcării #MeToo. Am încercat să gîndesc aspectele bărbăției pe care această mișcare nu le-a chestionat pentru că avea atîtea alte aspecte de chestionat. Vulnerabilitatea bărbaților și complexitatea a ceea ce li se cere în termeni de putere (strenght) deopotrivă în societate și la nivel personal; am avut în cap toate aceste lucruri complexe și contradictorii și am încercat să găsesc o formă de a le aborda cu tandrețe, cu apreciere pentru lupta lor (struggle) și, în același timp, să arăt ce înseamnă să fi femeie alături de ei.”