● Cătălina Bălan, Cutii, Editura Paralela 45, 2019.

Cu debutul prin volumul Cutii, Cătălina Bălan a ales să se exprime într-o manieră discretă, dar deloc nepretențioasă. Poeta ocolește stridențele (proverbial atașate începuturilor), nu își fabrică traume, nu procesează angoase de import, nu își atribuie mandatul clasei muncitoare, de pildă, de nimeni acordat. Adoptă postura cea mai comună, figura cea mai banală: fiică a unei mame și a unui tată, trăind o relație de dragoste cu un bărbat și depășind-o, și nu proiectează monumental aceste experiențe. Sigur, este ceva postapocaliptic în situația unei eroine oarecare a clasei sale burgheze, un sentiment al evitării recente a unui înec, deoarece burghezul are, puternică, amintirea originilor sale proletare: „mi-e frică să-mi fie foame / foamea înseamnă sărăcie și boală“. După cum tot o salvare in extremis e evocată și în poemul care deschide cartea, un poem despre confortul descoperit într-o țară în care suferi doar „să nu găsești loc de parcare“, unde la școală „accentul abia ți se mai observă“ și unde „programul cornul și laptele ți se adresează și ție“. Dar salvarea nu este eroică dacă nu lasă în urmă și puțină tragedie. Lipsind tragedia, poeta nu își aureolează statutul de imigrantă (din Republica Moldova, deja de mult timp) sau de supraviețuitoare a tranziției postcomuniste.

În schimb, Cătălina Bălan purcede la o descriere ingenioasă a relațiilor de familie sau sentimentale în cele două grupaje de poeme care compun volumul. Primul, Cutii, examinează universul familial, simbolic plasat sub semnul recipientelor de depozitare: cutiile sînt moduri de a căra icoanele intimității familiale de ici-colo, aduc protecție, dar în același timp exprimă precaritate cartonată și îndeamnă la inventarierea obsesivă a propriei vieți prin obiecte care te neliniștesc prin perisabilitatea lor. Fixarea familiei într-un loc înseamnă normalitate cucerită, ducînd la performarea de ritualuri sociale care să conjure îndurarea sorții: „La București viața a început să aibă rafturi / o normalitate de invidiat / multe cutii / doi părinți / cîntar de bucătărie / jocuri de societate / o serie lungă de normalități care impresionează“. Cine celebrează cu atîta entuziasm faptul de a avea rafturi nu le are de mult timp și nu e sigur că le va avea întotdeauna. Rafturile presupun ierarhie, cenzură și canon, și aici operează ordinea parentală, pe care fiica o privește cu toleranță amuzată: „ai mei au ascuns kamasutra / bukowski miller și brumaru pe un raft ceva mai sus / gen, ca să n-ajung eu / asta înseamnă să fii părinte responsabil“. Cum se vede, față de părinți nu se manifestă vreo tensiune dramatică, afară de urmele vreunui vag resentiment adolescentin („mama a fost cutia mea / și ar mai vrea să fie măcar puțin // cu un ac lung și ascuțit / mama mi-a prins pălăria în craniu“) sau de teama de dispariția îndepărtată a acestora („m-am gîndit că abia după ce mori / va trebui să plătesc singură factura la telefon […] / cu cît știu mai puține despre facturi / cu atît vei trăi mai mult“). Altfel, continuitatea filială e exprimată în formă banală și glumeață: „într-o zi o să pot parca lateral exact ca tine“.

Al doilea grupaj, Orașul, iubirea și ce mai rămîne din ea, tratează cu aceeași afectivitate cenzurată o poveste de dragoste, exprimînd, de pildă, colorat și fistichiu, pasiunea: „cel mai frumos lucru / ar fi să mă trezesc deodată singură / într-un cîmp înflorit / și să-ți trimit de acolo / scrisori cu timbre“. Invocația de dragoste e voit anodină, o invitație la descoperirea banalității comune: „sînt tînără / încă mai produc dentină, / acel strat protector atît de necesar / la o adică, de ce nu m-ai iubi?“. Chiar dragostea e menționată rar, deghizată mereu în alte sentimente mai cuminți, ca și cum cuvîntul „dragoste“ ar putea amenința stabilitatea unei relații nemeritat de fericite: „am pornit la drum deja obosiți / ne-am făcut loc unul altuia cu îngăduință / din frică am ajuns împreună / niște corpuri străine între atîtea altele / ne plimbam cu solidaritatea a doi anticorpi / față în față cu orașul străin // stăteam alături / atît de tineri și de nesiguri / faptul în sine / era prea mult“. De altfel, ritualurile dragostei au în ele ceva străin și anxios. Mersul la restaurant sau raportarea la celălalt țin de un cod pe care cei doi îl respectă cu grijă: „mergeam împreună luam taxiuri / eram o echipă / iubirea trebuia să fie ceva frumos“. Asta înseamnă că iubirea e trăită ca și cum ar trebui să urmeze un model prestabilit. Ea trebuie asamblată cu grijă, după o schemă, așa cum îți asamblezi mobila după indicațiile subtililor ingineri suedezi de la IKEA, între altele, cei mai experimentați creatori de cutii din lume.

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.