M-am trezit, printr-un concurs de împrejurări (ţinînd de o generozitate rară, nu ştiu dacă intelectuală sau tout court), în juriul Premiului FIL de la Guadalajara, un premiu serios, dedicat literaturilor în limbi romanice. Nume grele, opere complete, literaturi întregi. Aşa că o parte din vara care tocmai a trecut am citit şi răscitit scriitori francezi, italieni, portughezi şi mai ales, oh, da, scriitori latino-americani. Am citit cărţi de care habar n-aveam şi cărţi pe care le uitasem, cărţi despre care am scris mai demult sau pe care le-am tot amînat, ca să mă coc. M-am cam copt între timp, aşa că le-am citit cum ar trebui să citim mereu: liniştiţi, liberi şi atenţi. Iar o lectură liniştită şi ţintită, cum a fost cea din vara asta, îţi poate prilejui descoperiri neobişnuite. Nu ştiam, de pildă, că Ernesto Cardenal a fost un discipol atît de apropiat al lui Thomas Merton, călugărul trapist, şi că acelaşi Cardenal (care a scris frumoasa Rugăciune pentru Marilyn Monroe) a stat în genunchi, cu capul plecat, pe covorul roşu, atunci cînd Papa Paul al II-lea l-a mustrat pentru Evanghelia de la Solentiname – totuşi, una dintre cele mai frumoase dovezi de credinţă din toate timpurile. Habar n-aveam că Erri de Luca, italianul care, în tinereţe, a făcut parte din mişcarea de stînga „Lotta Continua“, a scris o carte despre coborîrea graţiei asupra Fecioarei Maria – În numele mamei, un roman de o simplitate desăvîrşită, tradus şi în româneşte acum cîţiva ani. Şi habar n-aveam că Pascal Quignard şi-a ars toate cărţile şi manuscrisele în direct la postul de televiziune Arte, dar nici că una dintre cărţile lui capitale, Viaţa ascunsă, a fost tradusă şi în româneşte, la Editura Echinox (nu grozav, e drept; poate se va găsi cineva s-o revadă, s-o redacteze, s-o reediteze – poate cineva de la Humanitas, unde mai multe cărţi ale lui Quignard au apărut în foarte bune condiţii, traduse mai ales de Emanoil Marcu).  

Neobişnuitul eseu-album Noaptea sexuală (impecabil tradus de Vlad Russo şi apărut tot la Humanitas) care a inflamat spiritele în 2007, la apariţia sa în Franţa, punea alături cîteva lucruri – sexul, concepţia, maternitatea, angoasa, moartea – ce se scurtcircuitau reciproc, pînă la anulare. Trecînd ceea ce psihanaliza a numit scena originară – fantasma copilului cu privire la raportul sexual care stă la baza concepţiei sale – prin mitologii, religii, istoria artei, Quignard lega în acea carte-obiect necunoscutul originar de cel final. Rădăcinile acestei improvizaţii de clasă se aflau însă în Viaţa ascunsă, iar cele două cărţi nu pot fi înţelese una fără cealaltă. Iată succesiunea pe care corpul „neîndoielnic“ o parcurge între lumi organice sau minerale: „...cealaltă lume este de neuitat de vreme ce ea precede însăşi naşterea. Scena care ne-a făcut să fim noi nu am văzut-o. Ne bîntuie lipsa unei imagini... Ţinutul misterios în care totul se amestecă – de la rotirea pămîntului la timp, la ciclul anotimpurilor, la reproducerea sexuală, la moartea care încercuieşte pentru a întineri şi spre a reînvia, pînă la astrele împărţitoare de reîntoarceri ale solstiţiilor, de la piedica pietrelor la cîntarea şi aripile păsărilor, de la tăcerea şi de la aşteptarea peştelui pe fundul lacurilor întunecate la foşnetul frunzişului în aerul înălţimilor, de la lumina soarelui la noaptea solară. Dar amestecarea, imensitatea, explozia sa, expansiunea, noi le vom cunoaşte cu toţii.“

Ca în Sexul şi spaima, Pascal Quignard disecă fascinaţia „obîrşiei scandaloase“, colaţionînd şi confruntînd imagini celebre sau anonime, etimologii neaşteptate (latinescul fascinum – penis), percepţii mediate cultural. Apropiat (nu doar ca scriitură) de Bataille, Klossowski sau Blanchot, Pascal Quignard este, totuşi, mai epic, mai romancier, în ciuda adversităţii mărturisite pentru specii (literare) sau roluri (sociale). Eseul său, proiectat pe ecranul negru de hîrtie al Nopţii sexuale, este deopotrivă vizual (alternînd scene celebre din Leonardo da Vinci, Fragonard, Dürer sau Tiţian, cu scene din pictori sau gravori anonimi occidentali ori orientali) şi scriptural. Iar dacă privirea este orientată spre scena scenelor, spre scena invizibilă, scrisul este orientat spre limpezirea (fulgurantă) a misterului. Doar lectura simultană a celor două modalităţi de punere în scenă a întunericului, a celor două nopţi care înconjoară „nucleul de sens... de natură sexuală“ aflat în miezul experienţei umane, ar putea limpezi lucrurile.

Cel mai bine însă – spune Quignard în toate cărţile sale, dar mai ales în această carte capitală, Viaţa ascunsă – lucrurile se limpezesc şi se pot cunoaşte prin iubire, prin „secretele propriei iubiri... singurele care îngăduie să întredeschizi sau chiar să deschizi cele şase porţi de fier ale închisorilor subiectivităţii, sexului, timpului, spaţiului, somnului şi morţii.“ Cum, însă, amorul ţine (oricît nu ne-ar conveni) de noroc, de întîmplare şi de graţie, cititul – o altă „configurare a infigurabilului“ – este, pentru Quignard, acea blîndă, liberă şi atentă tatonare a celor şase porţi interzise. Nu scrisul, doar cititul – „transportorul de gîndire“ asocial şi dezinteresat.