● Alexandru Vlad, Cenuşă în buzunare, Editura Charmides, 2014.

Alexandru Vlad (31 iulie 1950 – 15 martie 2015) a murit la doar cîteva luni după ce i s-a publicat această retrospectivă cu cele mai bune povestiri ale sale, intitulată Cenuşă în buzunare.

Recenzînd volumul precedent de proză scurtă, Măsline aproape gratis (Eikon, 2012), care era de fapt o reeditare, spuneam despre Alexandru Vlad că, de-a lungul carierei sale începute în 1980, a păstrat o anumită balanţă între proza scurtă şi roman. Venită după marele succes de critică al romanului din 2011 – Ploile amare (Charmides), văd antologia de faţă, realizată de autorul însuşi, nu doar ca pe o simplă retrospectivă a prozei sale scurte, dar şi ca pe o încercare de legitimare a artei sale de povestitor. Alexandru Vlad se numără printre cei foarte puţini autori de la noi care a scris în paralel proză scurtă şi roman, fiind dedicat chiar mai mult genului scurt – o credinţă şi o caracteristică venite din anii ’80 ai debutului, cînd proza scurtă era un gen foarte apreciat (Mircea Nedelciu fiind un alt mare prozator care s-a împărţit „echitabil“ între cele două genuri). Şi mai e ceva ce scriam data trecută. Profilul de scriitor al lui Alexandru Vlad este/a fost cumva excentric: neimplicat în viaţa literară, trăind retras undeva la ţară, asta după ce, de-a lungul anilor, a practicat diverse job-uri, pe lîngă cele artistice de anticar, galerist, bibliotecar şi redactor de revistă, dar şi dactilograf, altele ocazionale, ce i-au permis un altfel de contact cu viaţa şi oamenii, gen remizier la o echipă de fotbal, muncitor necalificat pe şantier sau proiecţionist la un cinematograf sătesc (asta într-o literatură plină de scriitori de birou sau de bibliotecă).

Toate aceste lucruri se văd foarte bine în antologia de faţă, care adună doar 12 povestiri (selectate, dacă nu mă înşel, din şase volume), dar care reflectă foarte bine nuanţele operei lui Alexandru Vlad, preocupările autorului şi caracteristicile scrisului său. Două proze bat înspre roman: nuvela de mediu, plasată în comunism, despre intrarea în viaţă a unui tînăr controlor de trafic urban, „Viaţa mea în slujba statului“, prin dimensiune; iar proza de mediu rural postdecembrist „Curcubeul dublu (proces verbal)“, prin extragerea ei din corpul compozit al romanului cu acelaşi titlu. Alte proze au o dimensiune metanarativă optzecistă, ocupîndu-se de însuşi procesul scrierii de ficţiune – „Amintirea clară şi precisă a zilei de 27 septembrie 1970“, „Rica“ (alt capitol extras din romanul Curcubeul dublu) sau textul-addenda „Recapitulare şi anatomie (Anatomia frigului)“, care este un eseu despre geneza povestirii „Drumul spre Polul Sud“. Toate acestea, împreună cu restul prozelor, oglindesc deopotrivă pendularea între proza scurtă şi roman, preocuparea pentru stilistică a autorului (predilecţia pentru atmosferă şi descriere), dar şi experienţa de viaţă a omului Alexandru Vlad.

Are dreptate Victor Cubleşan, în pătrunzătoarea sa prefaţă care deschide antologia, cînd spune că selecţia a doar 12 povestiri este zgîrcită, mai ales că textele reţinute din volumele de dinainte de ’89 sînt foarte puţine („nici un cititor cît de cît interesat de literatura noastră contemporană nu ignoră dificultatea de a reevalua textele publicate în timpul comunismului; nu e un secret că volume care în anii şaptezeci sau optzeci erau bestseller-uri sînt astăzi ilizibile“), aşa cum exacte sînt şi celelalte aprecieri ale sale legate de faptul că povestirile lui Alexandru Vlad sînt foarte omogene: proze simili-autobiografice la persoana întîi, de atmosferă, cu multă poezie („venită din surprinzătoarea ambiguitate pe care o instaurează descrierile sale exacte“), dar „etajate“, cu planuri duble, semnificaţii simbolice şi irizări morale. Alexandru Vlad nu este un prozator de epic, cît unul de observaţie şi descriere („faptele nu puteau însemna nimic, pînă şi berea îşi dizolvă singură spuma cîtă vreme o laşi neatinsă“, spune protagonistul într-una dintre povestiri), iar acest lucru se vede foarte bine în toate povestirile care „întîrzie“ întotdeauna în varii descrieri, însă cu o artă a formulării şi a perspectivei care le face extrem de interesante, misterioase uneori, le conferă o anume profunzime – aşa cum se întîmplă, în mod special, în „Sticla de lampă“ (obiectul fiind descris hipnotic pe cîteva pagini ca şi cum ar fi vreo amuletă) şi, mai ales, proza „etajată“, în patru părţi, „Drumul spre Polul Sud“ care este, în fond, aşa cum o prezintă şi autorul în eseul din finalul cărţii, o anatomie a frigului cu nenumărate descrieri frumoase şi pătrunzătoare, deopotrivă autobiografică şi livrescă, introspectivă şi factuală, diaristică şi referenţială prin citarea in extenso din jurnalul amiralului Byrd.

În afara celor deja menţionate, povestiri excelente sînt şi cea omonimă în care doi rivali în dragoste, care odată împărţiseră aceeaşi femeie („formam un triunghi absolut isoscel“), se ignoră pe o terasă într-un joc al evitării privirilor; „Racursiu (studiu asupra metodei)“, care este, ca şi „Curcubeul dublu (proces verbal)“, o povestire din mediul rural, avînd în centru sinuciderea unui copil cu probleme în familie şi la şcoală, martor accidental al unui act reprobabil săvîrşit de profesorul-narator; „Arheologie“, o parabolă a bătrîneţii, în care un bărbat dezgroapă în grădină obiecte pe care nu doar că nu ştia că le pierduse, dar erau printre cele mai preţuite; sau cealaltă parabolă, despre ipocrizia memoriei şi a recunoştinţei, intitulată „Despre statui. Opinia unui practician“, în care un angajat al Primăriei care spală statuile din oraş („cota de detergent pentru fiecare dintre indivizii din bronz depăşeşte ce-şi pot permite unii oameni vii“) se caţără la un moment dat pe statuia unui tanc sovietic a cărui ţeavă este îndreptată spre Episcopia Reformată, gest care îi antrenează şi pe alţii într-un moment de confuzie generală devenit instantaneu semnificativ din punct de vedere politic.

Cenuşă în buzunare este o antologie de proză scurtă fermecătoare, aparţinînd unui autor cu totul special; antologie aureolată, din păcate, şi de faptul că va rămîne ultima carte antumă a lui Alexandru Vlad, care se alătură, astfel, unui uluitor, nedrept şir de scriitori optzecişti dispăruţi prematur.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

– Vezi de ce erau atît de agitaţi porumbeii? Eu credeam că pe tine nu te agreează. Sînt foarte sensibili.

Privi ciudata entitate pe care cursa destinsă şi corpul încordat al pisicii o formau împreună, apoi dispăru după şopron unde trezi o căţea leneşă cu lovituri hotărîte de picior, şi tot de acolo se întoarse cu o sîrmă destul de lungă pe care se străduia s-o îndrepte din multele ei bucle şi cîrcei. Legă cu aceasta unul din picioarele din spate ale motanului captiv, care se zbătea acum cu o nebănuită rămăşită de energie, apoi îl eliberă din maxilarele de fier, ferindu-se cu grijă de ghearele erecte şi de colţii dezveliţi. Azvîrli motanul astfel ancorat asupra pasivei căţeluşe, care scoase imediat un urlet şi un lătrat ascuţit, panicat. Motanul îşi încleştă ghearele în botul fin, aristocratic, al căţelei-lup, ca în plexul unei primejdii atavice, o primejdie deloc preferabilă sau inferioară capcanei simple, destinse, care zăcea acum în troscotul plin de găinaţ de porumbel. Căţeaua fu obligată să se lupte din răsputeri, descoperindu-şi parcă abia acum ceea ce ar fi trebuit să fie ura înnăscută pentru pisici. Ambele animale deveniră într-o clipă un singur ghem, apoi episodul se consumă sub coteţ, de unde se auzeau doar mîrîituri întrerupte de pauze încordate, un nou lătrat şi apoi un miorlăit final, în timp ce Vova ţinea pe mai departe de capătul lui de sîrmă ce zbîrnîia întinsă precum coarda unui zmeu.

Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit cum fratele meu mai mare ducea purceaua la vierul satului şi o ţinea captivă cu aceeaşi curiozitate şi satisfacţie de lanţul încordat, pîndind cu ochii larg deschişi acea bizară încăierare ce se consuma cu aceeaşi violenţă, dar din care nici unul dintre protagonişti nu voia să scape. Doar că finalul avea să fie acum cu totul altul.

Apoi Vova se întoarse spre mine:

– Mi-ar face o pagubă de mai multe mii de lei dacă ar intra într-un singur coteţ. Pînă cînd bleaga asta va învăţa să nu rabde picior de pisică în curte. Va trebui să-i mai arunc cîte una în bot şi atunci va ştii ce are de făcut. Asta se numeşte educaţie.

Vorbea de căţea, care nu ieşise încă de sub coteţ, deşi nu se mai auzea de acolo nici un sunet. Apoi Vova continuă:

– Cînd locuiam în cartierul Gării am omorît vreo zece pisici într-o singură lună. Veneau de prin Triaj mereu alte amatoare de porumbei voiajori.

(fragment din nuvela „Viaţa mea în slujba statului“)