Salman Rushdie, Quichotte, traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom, 2021.

E foarte greu de scris cronica literară a unui roman de Salman Rushdie. De aceea am și evitat să fac treaba asta ani de-a rîndul. Într-un fel, însă, Quichotte îmi pare a semnala sfîrșitul unei epoci, un fel de rămas-bun pe care Rushdie și-l ia de la o abordare a literaturii care i-a adus renumele (în special prin genialul Pămîntul de sub tălpile ei, roman cu care Quichotte se înrudește, cel puțin prin intermediul personajului feminin care pare să explodeze din paginile cărții), dar și un rămas-bun al unei generații de prozatori ce pare să țină de o lume deja apusă. Mă refer aici, bineînțeles, la triada Rushdie-Amis-McEwan (împreună cu anexa lor, prima schimbare în echipă, Julian Barnes), ale căror romane rar mai prind „lista scurtă” la Booker, dar nici nu mai au succesul de public de acum, să zicem, un deceniu. Dar apusul acestor prozatori este mai mult un epifenomen, iar spațiul de aici nu ne permite să dezvoltăm analiza.

Quichotte poate fi citit ca un remake al lui Don Quijote..., situat nu în La Mancha, ci în Trumpland, cu un hidalgo septuagenar drept protagonist care o ia razna nu de la prea multe romane cavalerești consumate fără discernămînt, ci de la obiceiul de a urmări, prin camerele de motel unde-l parchează meseria sa de agent de vînzări, emisiuni de tipul reality-show. Avem de-a face, simultan, cu un road novel, dar și cu un roman profund legat de proza mai veche a lui Rushdie (calitate pe care Casa Golden sau chiar Seducătoarea din Florența nu o mai aveau). Avem, în plus, un monument închinat pop culture, căci în mintea acestui american cu origini orientale, îmbătrînit, dar elegant și cultivat, referințele se amestecă într-un mod halucinant. Este un fantasy care-i aduce laolaltă pe Donald Trump, problema imigrației, opioide precum Fentanyl, conceptul de „iertare”, Law&Order: SVU, Oprah, Paul Simon și Jiminy Cricket. În esență, spune povestea lui Ismail Smile, agent de vînzări de produse farmaceutice care se îndrăgostește de o tînără gazdă de emisiune TV (un fel de Oprah 2.0 cu rădăcini indiene) și pleacă de-a curmezișul Americii ca s-o întîlnească și s-o cucerească. Își asumă numele de Quichotte și începe să-i trimită scrisori înflăcărate, pe măsură ce se apropie de ea.

Dar, surpriză, Quichotte nu e real. Nu, el e creația tîrzie a unui autor de romane polițiste de mîna a treia, pe numele său Sam DuChamp, care, după o viață întreagă de scris gunoaie, vrea să fie în sfîrșit autorul a ceva real. Hei, dar nici DuChamp nu e real, el e opera unui misterios narator care ține să coasă laolaltă poveștile a numeroși imigranți indieni veniți în America în căutarea celebrului vis. Și așa, fiecare zonă surprinsă de ochiul de ciclop își primește propriile pagini, pînă cînd desfășurarea întregului începe să se asemene cu un caleidoscop stricat: Quichotte e urmat de Sam, căruia îi urmează propria soră (avocată pentru drepturile minorităților, traumatizată de preferința arătată de părinții tradiționaliști fratelui mult mai puțin înzestrat), apoi vine la rînd Salma R., iubirea tîrzie a lui Quichotte (care mie mi-a amintit dureros de mult de Vina Apsara) și, în fine, Sancho...

Da, există și un Sancho, unul făcut din vis, literatură și regret, care apare și dispare în pagină ca un strigoi. Ciudat (sau mai puțin ciudat) este că acest peisaj compozit, haotic este incredibil de frumos. Iar asta pentru că, în fond, spune povestea unui bărbat care iubește o femeie, iar pentru asta e capabil de orice, dar și a unui tată care-și iubește fiul atît de mult încît e capabil să-l inventeze. Ca de obicei, excelentă traducerea Danei Crăciun!

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.