Chuck Palahniuk, Blestemaţi, traducere din limba engleză de Vlad Pojoga, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2012.

Palahniuk s-a hotărît să dea şi el o versiune a Infernului – una comică, ironică, parodică, dementă, infantilizată şi cartoon-izată. Viaţa în iadul lui Palahniuk e ca „un desen animat Warner Bros de pe vremuri“, unde personajele sînt decapitate, mutilate, aruncate în aer, după care se refac rapid şi o iau nonşalant de la capăt. Grotescul are poantă, morbidul are simţul pitorescului, populaţia damnaţilor – pestriţă, agitată şi zăludă – pare prinsă într-un nesfîrşit bîlci al capriciilor.

În acest iad ajunge şi protagonista romanului – Maddy (mai exact Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote Trickster Spencer), 13 ani, simpatică, mioapă şi grăsană, plină încă de speranţă în sinele ei dolofan. Părinţii săi sînt două superstaruri ale filmului şi biznisului, dispuse oricînd să înfieze nişte copii pentru un plus de imagine, dar şi să-i ofere fiicei naturale un joint, un Xanax, un tatuaj la minut sau un piercing aniversar. Lui Maddy nu-i e totuşi prea clar de ce a ajuns în Infern, aşa că, între două explorări ale geografiei iadului, fata scotoceşte şi prin trecutul ei antum, căutînd o explicaţie a damnării.

Infernul pare imaginat de un puşti la supărare: există aici tufişuri de membre amputate şi dealuri de resturi de unghii, plus Deşertul de Mătreaţă, Iazul de Vomă sau Marele Ocean de Spermă Irosită, dulciurile sînt valuta forte, activităţile de bază sînt vînzările prin telefon şi pornografia în faţa camerei web, iar unul dintre chinurile veşnice vine din rularea la nesfîrşit a filmului Pacientul englez, pe un ecran imens. Pe de altă parte, nici viaţa pămîntească a lui Maddy n-a fost mai veselă. Aşa că fata se cam înfurie şi cam întoarce iadul pe dos, încercînd să se redefinească.

O comedie dată naibii.