Anselm Jappe, Betonul: armă de construire masivă a capitalismului, traducere din limba franceză de Cristian Peneș, postfață de Vianu Mureșan, Editura Eikon, București, 2021, 196 de pagini.

„Nu e destul fier în beton”, sună o angoasă urbană contemporană. Cu corolarul: „Se dărîmă la primul cutremur”. Referința e la noile construcții rezidențiale care au luat avînt prin localitățile României. Iar angoasa le aparține potențialilor locatari, care afirmă că „nu putem ști ce cumpărăm”.

În altă ipostază sînt în tren, la Londra, acum vreo douăzeci de ani, și trec pe lîngă trei-patru blocuri-turn masive și înalte, înșiruite unul după altul, cum nu văzusem nici în București. Nu erau zgîrie-norii newyorkezi cu aer de office, ci chiar blocuri de locuit, cu zeci de etaje. Credeam că blocurile-turn sînt specifice comunismului, dar iată-le bine-mersi și în buricul Londrei.

Acestea ar fi principalele mele experiențe cu betonul armat, cărora nu prea le-am dat atenție. A, și mai e și exclamația de caniculă, că „s-au încins betoanele” în care sîntem condamnați, ca orășeni, să trăim. Dar nici asupra acesteia nu am zăbovit, grăbit fiind să dau de un parc sau de o cameră cu aer condiționat.

Toate trei însă au căpătat brusc semnificație cînd am dat de cartea intitulată chiar așa: Betonul, scrisă de un profesor german, Anselm Jappe, un critic consecvent al modernismului de pe poziții de stînga. Aici banalul fier-beton care ne înconjoară este prezentat drept instrument de bază al „capitalismului”, care a adus o seamă de prejudicii mediului, arhitecturii și traiului uman în general.

Anselm Jappe arată că betonul e folosit de mii de ani în construcții, dar că fier-betonul, sau betonul armat, este o invenție mai recentă, din secolul al XIX-lea, care a avut un succes extraordinar din cauza urgenței postbelice de a construi repede și mult. Dar acest succes a venit cu un cost. Arhitectura tradițională prietenoasă cu mediul a fost înlocuită de una industrială, neînsuflețită, străină. Răspîndirea betonului la scară mondială l-a propulsat pe acesta pe un loc fruntaș între poluatorii mari. Betonul este „materialul cel mai utilizat de pe Terra după apă, iar dacă industria cimentului ar fi o țară, ar fi pe locul trei la emisia de dioxid de carbon, cu 2,8 miliarde de tone pe an, după Statele Unite şi China”, scrie Anselm Jappe. Dar nici regresul arhitectural, nici impactul ecologic nu sînt cele mai mari neajunsuri ale betonului armat. Însuși conceptul lui ar prezenta fisuri grave. Pentru că, în pofida tratamentului de izolare, în cele din urmă apa ajunge la fierul din beton și îl erodează. Rezultă o slăbire a structurii de fier-beton și, în final, compromiterea și prăbușirea acesteia. Așa a fost cazul, afirmă Jappe, cu viaductul Morandi din Genova, în 2018, dar și cu multe alte construcții similare. Durata de viață a unei construcții din beton armat ar fi de aproximativ 50 de ani, susține autorul. La sfîrșitul acestei perioade, costurile de reparație și întreținere ar fi prea mari, mai eficientă economic fiind pur și simplu ridicarea unei noi construcții. Aici am simțit nevoia mai multor argumente din partea autorului. Am tot auzit de proorocirea abandonării „blocurilor lui Ceaușescu” și de apocalipsa rezidențială a cartierelor comuniste, dar ce pot spune din experiența mea este că văd că aceasta se tot amînă.

Anselm Jappe atașează și un vector ideologic la ascensiunea fier-betonului. Acesta este, în viziunea lui, o „armă de construire în masă a capitalismului”. Este însă problematic înțelesul „capitalismului” în accepțiunea lui Jappe. El nu pare un sistem opus comunismului, cel puțin din perspectiva subiectului său de cercetare. Pentru că marii consumatori și producători de beton, scrie chiar el, sînt comuniștii. Cel care a dat un impuls masiv utilizării fier-betonului a fost Nikita Hrușciov, care a vrut să revoluționeze construcțiile sovietice și a fondat astfel omniprezentele hruștoba, cartierele-dormitor vizibile prin toate orașele Europei de Est. Numele dat acestora este o combinație între Hrușciov și truștoba (mahala), ele numindu-se în RDG Plattenbau, iar în România „blocurile de prefabricate”. În prezent, cel mai mare producător și consumator de beton – aproape jumătate din totalul mondial – este China, care construiește într-o veselie cu el autostrăzi, baraje, aeroporturi. Și atunci cum e betonul marca și ideologia capitalismului? Un posibil răspuns se întrevede în pasajul în care Jappe menționează, fără să insiste sau să explice, un așa-numit „sistem capitalist chinez”. Cu alte cuvinte, el pare să facă din comunismul chinez o ramură specială a capitalismului și să înțeleagă prin capitalism, de fapt, expresia modernității, cu toate fațetele ei, inclusiv cu cele la care a contribuit comunismul. În acest sens, atunci cînd își închipuia ruinele de fier-beton ale civilizației umane, nu degeaba el propunea ca epocii noastre în ansamblu să i se spună „Capitalocen” în loc de „Antropocen”.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.