● Simona Sora, Complezență. Musafir pe viață, Editura Polirom, 2020.

De mult n-am mai citit un roman românesc atît de bine gîndit și îndrăzneț în construcție, scris cu o asemenea precizie și cu niveluri de semnificație clar conturate și fascinante, despre care simt că mi-ar plăcea să scriu în doi timpi. Cu atît mai mult cu cît, în Complezență, Simona Sora oferă, la propriu, două romane într-unul singur: Musafir pe viață și Înălțarea la Ortopedie sînt două cărți așezate spate în spate, fiecare cu coperta ei, oglindindu-se una pe cealaltă, susținîndu-se reciproc, avansînd fiecare către începutul celeilalte. Hazardul decide în ce ordine vei citi cele două romane și, deși nu știu cum acest aspect ar putea influența fundamental experiența lecturii, practica mea de cititor (și de scriitor) de literatură îmi spune că n-ar trebui respectată cronologia. Așa cum, la un moment dat, n-o face nici protagonista celor două cărți, Maia, surprinsă în două perioade distincte ale vieții, în două etape istorice succesive, în două țări diferite.

În Musafir pe viață, romanul trecutului apropiat, o găsim pe Maia lucrînd ca soră medicală într-un azil de lux din Fribourg numit Dernière Chance, unde bătrîni bolnavi sînt îngrijiți și își petrec ultimele luni de viață. Azilul este un stabiliment ce funcționează după toate regulile și normele elvețiene, are un regulament strict și precis, este un loc privat și select unde, asemenea țării, angajaților imigranți (o româncă, o poloneză, o sîrboaică, o mexicană și un congolez) li se cere conformitate și complezență. Echilibrul, armonia și buna desfășurare a lucrurilor, cu atît mai mult într-un loc în care idealul este demnitatea morții, sînt tulburate de un moment de umanitate neconformă/necontrolată din partea româncei care, încălcînd regulamentul, încearcă să-l resusciteze pe „musafirul” primit în grijă atunci cînd acesta suferă un stop cardiac.

Astfel, romanul se desfășoară pe parcursul unei anchete interne, conduse chiar de directorul azilului, anchetă în care Maia devine subiectul unui interogatoriu standard ce are ca scop revelarea cauzelor încălcării procedurii: din necunoașterea sau ignorarea ei, ori în chip premeditat, ca un act de revoltă, sfidare, poate chiar ca o formă de sabotaj. Toate aceste suspiciuni nu apar formulate în chip explicit, dar ancheta capătă deopotrivă aerul unei chestionări la nivel personal, seamănă cu o ședință de terapie forțată. Caietul verde al surorii medicale, un fel de jurnal medical/observațional/reflexiv la purtător, raport personal de existență în interiorul azilului, este la zi, dar a fost completat ulterior, iar acest aspect fragmentar și retrospectiv devine un cap de acuzare, o incriminează, vag și indecis, pe Maia. Sora medicală est-europeană refugiată, care încalcă regulamentul elvețian, devine, din protagonistă, un narator necreditabil al propriei vieți.

Scriindu-și propria versiune a întîmplării la modul retrospectiv, necronologic și cu divagații („decolări de la realitate”), Maia desparte și opune, de fapt, cîteva concepte doar aparent similare și interșanjabile: real vs. adevărat, existență vs. viață, trăit vs. povestit („în Elveția formele precedă și stabilizează orice fapt de viață”). Există aici o meta-temă a cărții legată de natura și rolul scrisului: „La ce bun să scrii cînd nu înțelegi realitatea în care tocmai ai picat? Sau poate tocmai scriind, ajungi s-o prinzi, să-i dai formă, să-ți capeți forma ta odată cu a ei?”. Limbajul joacă, de asemenea, un rol-cheie: este derutant în măsura în care desemnează și deservește o altă realitate culturală, unele cuvinte fiind interzise: pentru sora medicală, bătrînul bolnav este un „pacient”; pentru directorul azilului, acesta este un „musafir”, iar cuvîntul „a cerceta” capătă în memoriul refugiaților o conotație suspectă.

La nivel de mentalitate, complezența este valoarea socială elvețiană supremă; or, pentru un imigrant, abia scăpat de constrîngerile comunismului, ea seamănă cu o variantă a conformismului și trebuie redefinită, trebuie căutate sensurile potențiale și rearanjate în ordinea lor: mimare, acceptare, respect, renunțare sau cunoaștere? (vezi și fragmentul de mai jos) De asemenea, metoda incriminării în baza consemnării în scris a gîndurilor și percepțiilor personale capătă o rezonanță neașteptată pentru est-europeană. Încercînd, din reflex profesional/uman, să salveze viața unui om împotriva voinței lui implicite – altfel zis, reacționînd în loc să se supună, confundînd inițiativa cu eroismul –, sora medicală greșește în noua lume. Ancheta este, de fapt, confruntarea a două forme diferite de neînțelegere a vieții, conflictul a două forme de inadecvare la moarte: cu ce preț și în virtutea a ce anume trebuie  sau merită încercată prelungirea unei vieți / amînarea unei morți?

Între reprizele anchetei care analizează dilema morală a intervenției împotriva unei morți așteptate, aflăm și povestea Maiei: fuga din țară, imediat după mineriadă, împreună cu Grigore, partenerul ei; stabilirea întîmplătoare în Elveția, experiența noii limbi și a celor două job-uri (ea la azil, el la o ciocolaterie – un contrast existențial semnificativ la nivel metaforic), apropierea de comunitatea ortodoxă în acel mediu catolic, poveștile celorlalți imigranți, povestea pacientului/musafirului. În romanul însoțitor, Ridicarea la Ortopedie, Simona Sora ne oferă însă și trecutul îndepărtat din viața Maiei: tinerețea ei, ca proaspătă soră medicală, în anii ʼ80 comuniști, la spitalul din Deva.

(va urma)

***

Musafir pe viață (fragment)

– Complezenţa e o formă de cunoaştere, a zis domnul Stoltz. Cînd faci ce aşteaptă celălalt de la tine – fie că te supui regulilor lui, pe care trebuie să le cunoşti, fie dorinţelor neexprimate, pe care se presupune că le poţi ghici –, te aştepţi ca şi celălalt să facă exact ce crezi tu că ar trebui să facă. E un schimb, însă fără schimbul ăsta nici nu ajungi să-l cunoşti pe celălalt. Dacă nu eşti medium, fireşte...

Poate complezenţa e o formă de iubire – ar fi vrut să-i spună domnului Stoltz –, pentru că nu cunoşti cu adevărat decît ceea ce iubeşti pînă la capăt, fără frică şi fără ruşine sau cu frică şi cu ruşine şi cu tot ce mai vine cu ele. Dracu’ ştie. Dar nu i-a spus nimic, pentru că nu digerase încă povestea pe care i-o spunea domnul Stoltz despre ea însăşi şi care îi schimba într-un fel percepţia dinainte. Pentru ea, complezenţa era iadul: să mimezi bunăvoinţa, deschiderea, aprobarea, cînd simţi cu totul altceva; să taci şi să faci, cînd tăcutul şi făcutul îţi smulg organele interne unul cîte unul; să înduri şi să te pui în aşteptare, printr-un „buton de complezenţă“ pe care să ţi-l dezvolţi singur, ca pe-un muşchi autonom şi exersat, doar ca să eviţi conflictul. Dar nu tocmai conflictul te-ar putea elibera? Nu tocmai indignarea ţi-ar circumscrie răul? Nu cumva exact astfel, prin conflict şi denunţ şi indignare, ajungeai să te cunoşti mai bine, fiindcă te delimitai? Şi-l cunoşteai în tine, acolo unde-l aduceai, prin conflict, şi pe celălalt? Oare nu chiar faptul că îi detesta pe mulţi dintre cei lăsaţi în urmă îi şi aducea cu ea în ţara asta plină de reguli stricte, de complezenţă asumată şi ceasuri cu cuc? Şi-atunci, de unde furia asta care nu mai avea obiect, de unde conflictul permanent în care se punea – mai ales cu autoritatea, orice fel de autoritate, în afară de una singură, cea care nu se vede –, de unde constanta neînţelegere a lucrurilor practice?

De ce nu înţelege măcar acum, cînd domnul Legrand o judecă minuţios pentru o faptă care în lumea din care venea ea ar fi fost o formă de eroism – şi chiar a fost odată, nu aşa demult, într-o operaţie de rutină, în spitalul de la Deva, cînd pacientul a făcut stop cardiac pe masa de operaţie, iar ea, deşi instrumenta, s-a desterilizat pe loc şi, în plină operaţie, şi-a încărcat rapid seringa cu adrenalină? N-a învinuit-o nimeni, dimpotrivă, deşi poate că ar fi trebuit să aştepte decizia medicului anestezist. A acţionat cu trei secunde mai repede şi poate că a fost esenţial. Aici nu mai ştia: ţara cantoanelor e şi ţara protocoalelor, iar ea a semnat un contract prin care se angaja să nu facă nimic de capul ei, nici un gest autonom, nici chiar pentru viaţa unui „musafir“. Dar ce te faci cînd ai un musafir şi el face stop cardiac? Ştia răspunsul oficial: chemi medicul. Dar sensul cuvîntului musafir decolează din nou în mintea ei: dacă ai un musafir, te ocupi de el, e musafirul tău, l-ai primit, eşti gazda lui. La Chance însă, răspunsul oficial este altul: dacă pricepi pe ce lume eşti, tot ce poţi face e să chemi medicul. Respecţi protocolul care ţi-a fost detaliat şi pe care l-ai tot citit în carnetul tău verde: nu atingi musafirul şi nu-i faci respiraţie artificială sau masaj cardiac. Îi respecţi contractul cu cele două case – casa medicalizată care v-a primit şi pe tine, şi pe el şi casa de asigurări care, în lumea helvetă, e una dintre feţele lui Dumnezeu. Complezenţa e, vezi bine, mai degrabă respect, respectarea regulilor, convenţiilor, scriptelor – îşi zice Maia sub privirea edificată a domnului Legrand – decît cunoaştere sau iubire.