Cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti s-a încheiat. Au fost cinci zile lungi, în care s-a vorbit cu pasiune despre literatură şi scris, în care am întîlnit şi am ascultat autori străini şi români, extrem de diferiţi. I-am întrebat pe cei patru organizatori ce înseamnă pentru ei această aventură care, de şase ani încoace, se numeşte FILB.

● Bogdan-Alexandru STĂNESCU

Pentru mine, care ies din perimetrul Tineretului – Unirea doar cînd mă îndrept spre aeroport sau cînd am vreo lansare la Bastilia, să stau cinci zile (şi aproape cinci nopţi) prin Bucureşti a fost aproape un capitol scris de Lewis Carroll. Adică vorbesc despre celebra înstrăinare a formaliştilor ruşi. La asta s-au adăugat emoţia de-a o revedea pe Zeruya Shalev, care mi-e dragă de mor, dar şi cea de a-l cunoaşte pe Eyal Megged (de care mi-era iniţial frică). Din toate senzaţiile astea stranii (exacerbate şi amestecate în cazul unui nevrotic, cum sînt eu), s-a născut o surpriză enormă: m-am împrietenit la cataramă cu un scriitor de 65 de ani. Iar prietenia asta – atît de neobişnuită pentru un om care numai prietenos nu e (eu, adică) – a fost mediată de Bolano. După care au mai dat o mînă de ajutor Franzen, Tóibín, Abraham Yehoshua şi Silva blondă. Am rămas aşa, suspendat în uimirea cauzată de naşterea unei prietenii improbabile, pînă în ultima seară. Au mai contribuit la asta surpriza de a cunoaşte o Sarah Dunant atît de nebritanică şi de pupăcioasă, încît părea deja o ficţiune din filmul care se construise în mintea mea, un Srdan Srdic care striga după mine: „Bogdane!!“, într-o română pură, un Kei Miller purtînd la mîna stîngă un inel care punea în scena metalului şarpele Ouroboros, un Robert Perisic gata oricînd să iasă dintr-un clip al lui Nick Cave (observaţia nu-mi aparţine, dar am fost contaminat), o Andrea Tompa care-mi amintea despre prieteni comuni din Budapesta, un Marin Mălaicu-Hondrari care parcă-mi vorbea numai mie de pe scenă, o Corina Sabău care poate fi extrem de dură, sub învelişul de emoţii şi sensibilitate, un Andrei Dósa căruia nu i-a trebuit decît să se încălzească un pic (plăcut poemul inedit!) şi, în fine, un Adi Schiop mai emoţionat decît îl credeam capabil. Sîmbătă dimineaţa eram gata să sar în bocanci şi să plec spre hotelul unde stăteau invitaţii, cînd mi-am dat seama că cineva, undeva pe la 3-4 dimineaţa, îmi strigase în urechea dreaptă: „Cuuuuttt!!!!“

● Oana BOCA

FILB are nişte parteneri grozavi! Însă, cu sponsorii… E greu de crezut că prietenul care ne ajută cu grafica afişelor FILB a tastat pentru prima dată cuvîntul „sponsor“ abia sub cel de-al şaselea vizual. De fapt, ca să fiu sinceră, mirarea asta e de luat în calcul doar de la cea de-a patra ediţie.

În 2008, parcurgeam faza de romantism absolut – ce sponsori, ce bani? Am fost bucuroşi că iubitorii de literatură din Capitală au crezut în propunerea noastră de entertainment, că am reuşit să fim decenţi, să umplem sala de la MŢR! Ba chiar am şi pus ceva bănuţi din propriile buzunare. Nu mult, oricum, nu mai contează acum, ideea e că pur şi simplu nu ne trecea prin gînd cuvîntul „sponsor“.

Un an mai tîrziu, am început să ne gîndim la sponsori, însă derulam grija asta a găsirii unor potenţiali finanţatori pentru FILB în paralel cu grija de a găsi susţinere pentru vizita lui Salman Rushdie, care urma să aibă loc la vreo trei săptămîni (în vremea aceea, toţi cei trei iniţiatori FILB încă lucram la Polirom). Şi ghiciţi ce s-a dovedit a fi mai important…

Abia în 2010 am început să realizăm că avem o problemă legată de susţinerea acestui proiect. Şi, am socotit noi atunci, chestiunea e acută; dacă festivalul rămîne în octombrie, n-o să găsim în veci sponsori: vara nu dai de susţinători, iar toamna e îmbulzeală în inbox-urile multinaţionalelor, iar între noi şi Festivalul Naţional de Teatru, cu care ne-am suprapus timp de trei ediţii, ne-am temut – doar foarte puţin – că sponsorii ar putea alege artele spectacolului în locul nostru... Aşa că am decis să ne mutăm în decembrie, într-o perioadă mai liniştită, cînd, pe fundal de jingle bells, numai împietrit la suflet trebuie să fii să nu susţii acest „minunat festival internaţional de buzunar“, cum l-a numit Mircea Cărtărescu.

De atunci, dar mai ales de cînd eu am decis să mă descurc pe cont propriu, am ajuns să verific absolut toate scenariile posibile legate de susţinerea financiară a festivalului: am pierdut deja şirul prezentărilor în PowerPoint şi n-aş putea să număr vreodată exact sutele de e-mail-uri trimise. Ba, mai mult, în vara aceasta am creat de la zero două campanii de promovare personalizate. Nu fac publice numele prietenelor din agenţiile de publicitate care, în cunoştinţă de cauză şi de personaje, au militat şi ele pentru susţinerea FILB.

În şase ani, la FILB am făcut posibilă prezenţa a 69 de scriitori din 20 de ţări. Dosarul de presă e incomod de mare şi aproape incomod de flatant.

În urma acestui „bombardament“ cultural şi de cereri, ne-am ales cu doi sponsori: un şef al unei companii ne-a răspuns el însuşi la e-mail, deşi nu ne ştiam, iar o prietenă dintr-o altă companie, care ştie şi iubeşte FILB-ul, a pledat pentru noi în faţa board-ului. O fi mult, o fi puţin, o fi normal? Pînă la urmă, acesta e singurul scenariu real care a făcut posibil FILB 6. 

● Vasile ERNU

Au trecut şase ediţii de FILB. E mult, e puţin? Au fost însă mult entuziasm, bucurie, descoperiri, oboseală, muncă etc. Între timp, am făcut copii, am scris cărţi, am organizat şi alte evenimente, dar la FILB nu am renunţat, chiar dacă de fiecare dată spunem că „e ultima oară“. Avem un public excelent şi pentru el probabil merită să facem acest eveniment frumos, dar fragil, din cauza unor amărîţi de bani care se strîng cu multă trudă. Dar poate că doar aşa se mai poate cîştiga independenţa în România: puţinii bani, strînşi cu multă migală, din multe locuri, care să nu permită nimănui să-ţi impună reguli, opinii, comenzi. E greu, dar preţul merită plătit. Cert este că, pînă în acest moment, nimeni nu ne-a reproşat două lucruri: independenţa şi calitatea autorilor. Iar acestea sînt, poate, cele mai importante calităţi ale FILB-ului. Eu aş mai adăuga şi calitatea publicului. Am trăit împreună şase ediţii care au variat, au fost diverse, pentru că fiecare autor sau moderator lasă amprenta sa. La fiecare început de an ne strîngem (cei patru), analizăm şi ne gîndim cum să-l facem la anul. Acum, după cea de a şasea ediţie, bateriile clipocesc pe roşu. E timpul să ne odihnim puţin, chiar dacă un sentiment melancolic post-FILB te mai bîntuie. La anul, va trebui să ne gîndim cum vom merge mai departe. Am însă un straniu sentiment că FILB-ul se îndreaptă abia spre perioada de adolescenţă jucăuşă. Sper să ne vedem vioi şi la ediţia a şaptea a FILB-ului. 

● Ioana GRUENWALD

Odată schiţată lista autorilor, încep şi primele angoase: cum o fi cutare care vine din Vest, dar celălalt din fosta Iugoslavie, dar ceilalţi care de pe unde or mai veni? De ce au acceptat să vină tocmai la Bucureşti este doar una din întrebările fundamentale care încep să te frămînte. În nici un caz pentru bani, pentru că nu e cazul; or fi auzit oare de România, poate au strămoşi prin Bucovina sau foste iubite, ori poate vor să se documenteze pentru o nouă carte? Şi anul acesta, la fel ca în ultimii ani, scurtele conversaţii pe e-mail, căutările pe Google, citirea textelor şi alte încercări de apropiere de autorii invitaţi nu reuşesc să reducă tensiunea care creşte odată cu apropierea festivalului: oare se vor potrivi Sarah Dunant, Zeruya Shalev, Eyal Megged, Srdjan Srdic, Kei Miller, Robert Perisic şi Andrea Tompa cu Bucureştiul, cu festivalul, cu publicul, oare hotelul, restaurantele, străzile, taxiurile sau aerul rece vor fi toate conform aşteptărilor?

Odată depăşită panica de „preaterizare“, lucrurile se aşază pe făgaşul de festival: autorii încep să vină, să dea interviuri, să iasă la masă şi, în cele din urmă, să aterizeze pe scena înghesuită de la Clubul Ţăranului. Dialogul cu publicul rezolvă şi ultimele eventuale asperităţi, iar, acum, acest dialog mi s-a părut parcă mai cald şi mai firesc ca niciodată. Mai mult ca sigur şi datorită momentelor de încălzire de la Cărtureşti şi Humanitas Cişmigiu, cînd Zeruya Shalev şi Eyal Megged „au bîrfit“ alături de Florin Iaru şi Cecilia Ştefănescu despre viaţa de cuplu scriitoricesc, iar Sarah Dunant s-a întîlnit cu fanii ei bucureşteni. Să nu uităm şi de dialogul Kei Miller – Dan Sociu, în faţa publicului tînăr de la Muzeul Literaturii.

Şi interviurile matinale acordate jurnaliştilor tineri au avut cu siguranţă rolul de a înlătura oarece nelinişti ale invitaţilor, cu privire la receptivitatea publicului. „Orele libere“ au fost într-adevăr pe sponci, plimbatul pe străzi s-a făcut cu ochii pe ceas, dar o minimă lămurire asupra istoriei urbei şi a naţiei tot am reuşit să facem. Vinul şi plăcintele lui Adi Darabană nu au fost decît o încheiere firească a dialogului.

Şi uite-aşa, FILB 6 a reuşit să fie, încă o dată, o pauză de normalitate. 

pagină realizată de Ana Maria SANDU şi Luiza VASILIU