Pentru romanticii francezi, visul era sinonim cu imaginația. Modul în care Albert Béguin le radiografiază sufletul nocturn o demonstrează cu asupra de măsură. Destul de puțini s-au folosit de vis efectiv, nu doar filosofîndu-i virtuțile de spațiu compensator. Însă cînd Gérard de Nerval își începe oniro(bio)grafia Aurélia (1855) cu butada „Visul este o a doua viață“ – din care conaționalii săi suprarealiști și-au făcut, pe nedrept, una din multele lor lozinci care nu fac decît să le umbrească lipsa (de valoare a) textelor –, el are la îndemînă vise reale. Publicat postum, acest jurnal de ospiciu cuprinde numeroase mostre, pe care autorul nu se sfiește să le considere la propriu ca descensus ad inferos într-un tărîm fabulos, punînd semnul echivalenței între spațiul oniric și viața de dincolo, cu imaginile din vis (majoritatea persoane dispărute în viața diurnă) considerate strigoi. Așadar, visul ca viață secundă, viață de noapte, viață de apoi. Henri Bergson va spune că visul nu e decît o reînviere a trecutului, vorbind la modul metaforic despre „amintirile-fantomă“. Nerval își formează credința în nemurirea sufletelor după moarte, cu lăcaș de veci visul: odată calea deschisă, bolnavul ajunge să comunice cu presupusa lume a spiritelor încă din stare de veghe. Și, astfel, se dovedește un precursor în transpunerea viselor, nu doar pe hîrtie: „Cu ajutorul unor bucățele de cărbune și de cărămidă adunate de pe jos, am acoperit curînd pereții cu o serie de desene în care impresiile mele prindeau formă. Printre toate figurile, una era mereu dominantă: aceea a Auréliei, zugrăvită cu trăsăturile unei divinități, așa cum mi se arătase în vis. O roată se învîrtea sub tălpile ei și zeii îi alcătuiau suita. Am reușit să colorez acest grup, cu seva stoarsă din ierburi și flori“. Pe de altă parte, iubita moartă plăsmuită din lut face ca visele lui Gérard de Nerval să fie iluminate de un soare interior, negru, al melancoliei, poetul păstrîndu-se lucid în mijlocul nebuniei, ca într-un ochi de ciclon.

                       Foto: Franz Hellens, pictură de Amedeo Modigliani (wikimedia commons)

Belgianul Franz Hellens oferă numele unei noi specii literare, anume nocturnalul. Intitulat chiar așa, volumul său în cauză cuprinde, alături de alte 15 povestiri, un mic jurnal de vise ce acoperă intervalul 1-2 octombrie 1918 – 12-13 ianuarie 1919, în care putem repera un pact onirografic: „Am luat hotărîrea să relatez aici noapte de noapte principalele întîmplări din viața mea nocturnă și lucrurile pe care le-am văzut în vise“. Din acestea, ultima consemnare se dovedește crucială, survenită după un vis hipernarcisiac în care Hellens apăruse ca fiind umanitatea întreagă demnă de aruncat în aer. Ca pentru a-l pedepsi, delegații unui Minister al viselor (ciudat cortegiu baroc – jurnaliști, bolșevici, critici, suverani, burjui cu insigne la purtător, în frunte cu un… ceaun) vin să-i ceară socoteală, mai precis armele, adică uneltele de scris în caiet, cu amenințarea că altfel îi vor tulbura somnul servindu-i coșmaruri. Încît reflecțiile post festum apar puse în exergă: „Trebuie deja să renunț la a mai nota aici episoadele vieții mele de dormitor? […] Cenzura veghează mereu“. Revolta inconștientului se manifestă pe față, împotriva unei forme de luciditate intraonirică dobîndite în timp. Însă cea mai teribilă răzbunare promisă neobositului visător nu-i decît o asigurare: că va trăi. Într-adevăr, mai tîrziu, spre deosebire de alți prozatori, care aleg să ducă în mormînt marele secret că s-au inspirat din vise la greu, ca și cum ar fi vorba despre ceva rușinos pentru istoria literaturii, în ce îl privește pe Hellens, dispunem de o mărturisire prețioasă: aproape tot ceea ce a scris mai întîi a visat, elaborînd apoi materialul în opere de ficțiune precum romanele Mélusine (1920) și Fantômes vivants (1944), la care se adaugă eseurile tematice La vie seconde (1945) sau Le fantastique réel (1967). Un exemplu din A doua viață: „Visat azi-noapte că visez, și acest nou vis ar fi o demonstrație pentru o remarcă făcută ziua asupra mecanismului viselor. Mă trezeam, visînd în continuare, și adormeam din nou pentru a continua magistrala experiență“.

                                                  Foto: Henri Michaux, pictură (flickr)

Henri Michaux a călătorit în lumea largă, inclusiv a visului, ca reflex al unui individualism exacerbat. Însă iată un pasaj din Face aux verrous (În fața zăvoarelor, 1954), unde își întîlnește de minune conaționalul: „Visam că dorm. Evident, nu mă lăsam prins în cursă, știind că sînt treaz, pînă cînd, trezindu-mă, mi-am adus aminte că dorm. Evident, nu mă lăsam prins în cursă, pînă cînd, adormind, mi-am adus aminte că tocmai mă trezisem dintr-un somn în care visam că dorm. Evident, nu mă lăsam prins în cursă…“ – și tot așa, la infinit. Un adevărat caz, Michaux, unul dintre numeroșii disidenți din sînul suprarealismului, mefient față de orice mode și curente, care a publicat în același „stil vis“ opuri ca Les Rêves et la Jambe (1923 – apropriindu-și tehnica lui Mourly Vold cu stimulii motori), Mes rêves dʼenfant (1925), Mes propriétés (1929 – cu secțiunea „Dormir“, ce descrie vise de zbor sau cădere), La nuit remue (Noaptea se mișcă, 1935 – capitolul numit „Sportivul în pat“), Le rideau des rêves (Perdeaua viselor, 1963), apoi viziunile căpătate prin experiența stupefiantelor în Misérable Miracle (1956), respectiv Connaissance par les gouffres (1961), pînă la eseul de maturitate Façons d’endormi, façons d’éveillé (Feluri de-adormit, feluri de trezit, 1969). Considerațiile din acest ultim volum pornesc de la vise nesatisfăcătoare, incolore, ce nu fac decît să imite starea de veghe. Remarcile adună laolaltă note păstrate și redactate post factum – de notat momentul erotic „Un munte într-o cameră“, după nu mai puțin de două decenii, cu încărcătura intactă –, într-o selecție de vise extra-ordinare, nedatate, ca niște memorii la prezent. Per total, opera unui antioniric patent, ce păstrează mereu distanța față de jumătatea sa nocturnă, omul de noapte, cum îl numește, un Sancho Panza prozaic opus visătorului Don Quijote. Curat complexul de mediocritate: pentru a visa, trebuie să trăiești, nu să te pierzi în reverii provocate cu eter, mescalină și canabis! Lucrarea se încheie cu descoperirea voinței, anulată înainte vreme de drog. „Visele vigile“, adică lucide. Fie-le lumina ușoară!

Ovidiu Lorenz este prozator.

Foto (sus): Gérard de Nerval (wikimedia commons)