Pe Bucureștii Noi, colț cu oficiul poștal și à côté de Teatrul Masca, este o cizmărie. Din aia de pe vremuri, afacere care ori supraviețuiește prin transmiterea harului din tată în fiu, ori după nea cizmarul, potopul! Mi-am cumpărat acum cîteva luni o pereche de ghete. Am dat niște bani pentru că sînt de firmă, dar la colțuri, e greu să explic unde, se rup. Le-am schimbat o dată și mi-am luat aceeași pereche pe verde. Bineînțeles, încep din nou să se rupă, tot acolo, în colț, unde e greu să explic. E previzibil că voi trece prin aceeași situație, dar îmi plac prea mult. Cît or ține, arăt și eu cumva și, pentru că vreau să reziste cît mai mult, mă duc la cizmarul de pe Bucureștii Noi.

Entuziasmat că am găsit o soluție, îmi dau seama retrospectiv că am mai fost cu încălțăminte la nea cizmarul și n-am amintiri despre mari realizări. Adică nu mi-a reparat niciodată încălțările...

Scrie „cizmărie” cu litere de genul celor cu care este anunțată și astăzi pe unele străzi ale capitalei prezența magazinelor „Alimentara”. Cu geamuri mari și gratii albe în formă de romb, date cu vopsea veche de cînd se plimba Ceaușescu pe străzi, și ușa cu clopoțel. Înăuntru miroase a prenadez, piele veche și material textil. Un calendar cîș mă trimite înapoi în timp și cad pe gînduri în așteptarea omului: Ce făceam eu în mai 1998?!...

Pe masa grosolană din lemn vechi, acoperită cu geam gros, stau lipite bucăți de ziare, imagini cu femei dezbrăcate, icoane și o poză alb-negru îngălbenită de vreme, în care zîmbesc oameni aflați la prima tinerețe.

Apare cizmarul. E același. Peste mine trece timpul, peste el – deloc. Cu ochelarii înfipți pe vîrful nasului, și-au făcut deja un șanț în care stau prinși, e imposibil să alunece. Are pe cap o bonetă neagră de piele decojită de sub care ies vîrfurile netunse ale părului alb și cîrlionțat. Cu același halat vechi bleumarin decolorat, cu mîinile vîrîte în buzunarele adînci, mă pune să-i arăt cu ce-am venit printr-un gest scurt din cap.

– Încălțările astea îmi plac foarte mult. Dar se tot rup în partea asta și aș vrea să rezolvăm problema.

Scoate încălțările din pungă, le întoarce pe toate părțile și zice:

– Mhm!....

– Da, știți îmi plac foarte mult, continui, simțindu-mă nevoit să insist. Putem să le coasem cu o ață neagră, mai groasă. Și sînt tot negre, așa că....

– Lăsați-le, dar nu garantez pentru că, vedeți... Materialul ăsta se strînge dacă eu bag acul și strîng cu ață groasă, o să arate urît. Asta e o cîrpă mai groasă care face cute. Eu am ce-mi trebuie, uitați, dar vă zic... Nici n-aveți unde să mergeți în altă parte, că numai eu fac cizmărie aici!

– Vă rog, încercați, faceți cum știți dumneavoastră, că îmi plac foarte mult. Știți, eu am încălțări pe care le port de ani de zile, sînt atent.

Cizmarul nu îmi repara încălțările, dar argumenta. Veneam numai cu probleme. Sau cu încălțări proaste, din astea care se mai și rup. Oricum, plecam așteptîndu-mă la ce poate fi mai rău, așa cum pleacă orice client de la cele mai multe dintre service-uri. Nu-mi rămîne altceva de făcut decît să rîd de situația noastră:

– Adevărul este că și încălțările astea de acum, cu tehnologia de astăzi... Înainte mai umblai tu, te descurcai cu lipici, cu ață și un ac. Ca la Dacia 1300, cu o cheie imbus și-un elastic!

– Păi, așa și e dom’le, continuă cizmarul, privind pe geam afară. Bunicul meu a fost croitor. Peticea încălțări, lipea tălpi cu prenadez de nu se mai dezlipeau niciodată. Jucam fotbal toată săptămîna cu ghetele de biserică. Lustruia tataie cu niște cremă și străluceau ca în raion. Acum, te uiți la încălțăminte ca la motorul mașinilor străine. Ca prostul!

Incursiunea noastră temporală este întreruptă de soneria enervantă a telefonului mobil cu taste și lumină portocalie. Nu știu ce mai aștept, dar trebuie să închei discuția cu sentimentul că am făcut tot ce se putea face pentru reușita demersului meu. Aștept încheierea conversației deschizînd fermoare, în căutarea portofelului. Omul îmi face semn că nu-i nevoie să plătesc și, cu telefonul apăsat pe piept, îmi spune:

– Veniți marți, dacă o să pot face ceva ne socotim atunci. Hai, că asta e vorbă lungă, ne știm de cînd lucram amîndoi la fabrică. Pe marți!

În timp ce ieșeam din atmosfera unor vremuri surprinse în poveștile bunicilor și părinților mei, clopoțelul de deasupra ușii mă avertiza că aveam să intru într-o altă dimensiune.

Foto: flickr.com