Inversînd o celebră, butadă am spune că ceea ce începe ca o farsă se repetă uneori ca o tragedie existenţială. Viaţă cotidiană ne captează atît de mult atenţia şi emoţiile în ritmul ei nestatornic, încît putem fi scuzaţi dacă nu vedem felul în care micile dramolete televizate ascund marile ritualuri fundamentale ale societăţii umane.

Una dintre cele mai puternice amintiri din timpul zilelor mele pe teren a fost cînd am observat pentru prima dată un ritual funerar, cu detaşarea perspectivei etnografice. Eram în primele luni de teren cînd, într-o seară, am auzit că un bătrîn pe care îl cunoşteam vag a fost găsit mort în casă. Întrucît aveam o relaţie foarte bună cu o vecină de-a sa, am mers să îi transmit vestea şi am însoţit-o la casa mortului. O scenă îmi va rămîne pentru totdeauna în memorie: spălat după cutumă de un vecin şi îmbrăcat în cele mai bune haine, bătrînul era deja întins în sicriu. Însă părea complet ignorat de rudele şi vecinii care se perindau prin jurul sau. Sicriul stătea aşezat pe prispa casei, în timp ce toată lumea se agita să cureţe curtea şi casa, să aranjeze „camera cea bună“ în care urma să fie aşezat mortul, să pregătească lumînări, băutură şi toate cele necesare pentru priveghi. Singurătatea celui ce fusese viu cu numai cîteva ore în urmă mi se părea de o tristeţe extraordinară.

Pe moment, am crezut că familia a fost prinsă pe nepregătite, iar relativa singurătate a mortului se datora multelor probleme ce trebuiau rezolvate pînă în momentul începerii ritualurilor funerare. Cu toate acestea, observînd mai multe evenimente similare, am înţeles că ritualurile funerare sînt mult mai puţin decît am crede adresate individului care a murit. Încetarea vieţii unui individ pune în mişcare întregul fenomen, dar, aşa cum s-a discutat în antropologie de la Van Gennep pînă la Maurice Bloch şi Jonathan Parry, finalitatea ritualului este, paradoxal, negarea morţii. În ultimă instanţă, pentru ca societatea să se poată reproduce simbolic şi material, moartea unui individ trebuie să fie depăşită prin afirmarea vieţii sociale. Ritualul are aici un rol performativ, prin acţiuni şi verbalizări care au efecte profunde, dincolo de conţinutul lor aparent. În mod special, performativele asociate cu ritualurile funerare au rolul de a evoca şi de a (re)produce relaţii sociale de solidaritate, sau, dimpotrivă, de conflict.

Această perspectivă m-a ajutat să înţeleg de ce corpul mortului era temporar abandonat, în timp ce familia se pregătea pentru ritualul dedicat transcendentului. Unii săteni cred într-o persistenţă a sufletului după moarte, în timp ce alţii cred mai degrabă în finalitatea existenţei, dar toţi sînt preocupaţi de performarea unor ritualuri esenţial sociale ce pornesc de la relaţia între mort şi cei pe care îi lasă în urmă şi sfîrşesc prin a reproduce relaţiile între cei vii. Prezenţa unor rude sau prieteni la priveghi sau la pomeni este un simbol de solidaritate cu familia nucleară a celui dispărut. Tema comuniunii în faţa disruperii provocate de moarte este poate cel mai bine ilustrată de momentul în care, în biserică, se ia rămas bun de la mort, fiecare participant atingînd şi fiind atins de un alt participant, formînd un corp simbolic ce supravieţuieşte dispariţiei unui membru. Individul dispare, dar societatea transcende.

Am început cu această superficială evocare a unui subiect vast din antropologie deoarece, mai în glumă, mai în serios, cîţiva comentatori au remarcat că o emisiune a unei televiziuni de ştiri amintea de desfăşurarea unui ritual funerar. În seara în care proprietarul de facto al televiziunii era încarcerat pentru o privatizare frauduloasă, întregul colectiv era adunat în platoul de emisie, făcîndu-i pe mulţi să compare emisiunea cu un priveghi televizat. Începută ca o persiflare, comparaţia este mult mai profundă decît ne-am putea imagina. În spatele transmisiei televizate stă structura unui rit de trecere menit să reproducă solidaritatea socială a unui grup în faţa crizei existenţiale provocate de dispariţia unui membru marcant.

De la început trebuie făcută o observaţie: moartea în jurul căreia s-a format fenomenul nu este una fizică, ci una socială. În minte şi corp, patronul televiziunii a supravieţuit neschimbat. Dar existenţa sa socială nu va mai fi niciodată la fel. De la politicieni la oameni de afaceri, am văzut că o condamnare la închisoare, fie ea întîmpinată cu bravadă sau cu umilinţă, este o moarte simbolică a persoanei, cu atît mai mult într-o societate bazată pe competiţie totală, cum este cea românească, unde este oribil să manevrezi regulile jocului, pentru a cîştiga cu orice preţ, dar, mai presus, este de neiertat să pierzi. Extinzînd ideea lui Kanterowicz, nu numai regii au două corpuri, ci orice persoană a cărei putere socială se bazează pe o formă de autoritate publică. Închisoarea lasă în urmă cadavrul unuia dintre corpurile sociale, în timp ce zidurile ei îl închid pe cel rămas fiziologic viu.

Momente din emisiunea-ritual mi-au evocat exact scena în care bătrînul sătean era abandonat în sicriul său, în timp ce familia se ocupă cu performarea tradiţiilor funerare. Deşi era limpede că motivul desfăşurării de forţe era închiderea patronului, numele său era retras în fundal, momentele încarcerării sale trecute la „şi altele“, imaginea sa, care anterior condamnării popula din abundenţă buletinele de ştiri, se retrăgea încet în fundalul emisiunii. Paradoxal, propria sa televiziune consacra dispariţia mogulului prin trecerea sa în nefiinţa media. Totuşi, nu e deloc de mirare pentru o antropologie a trecerii. Rolul ritualului funerar este mai puţin de a-l comemora pe cel dispărut, cît de a transforma o dispariţie într-o fază a regenerării sociale. Emisiunea-ritual a fost centrată pe tema liminalităţii, a momentului-cheie dintre două evenimente ale vieţii care trebuie legate în mod ritualic pentru a asigura continuitatea socială.

Dincolo de retorica goală, o televiziune cu un program politic clar definit chiar este similară unei familii, la fel ca un pluton de infanterie, un grup de rezistenţă armată sau o grupare mafiotă. Cheia de boltă a organizării sociale a acestor grupuri este solidaritatea totală: unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Un membru nu poate să fie activ part-time, nu poate să aibă o poziţie în timpul serviciului şi o altă poziţie în viaţă personală. Cerinţele sociale sînt totale, fără jumătăţi de măsură, fără contradicţii interne. Grupurile ce nu îşi (re)produc solidaritatea sînt sortite dispariţiei în faţa competitorilor ce reuşesc. De aceea, dispariţia unui individ trebuie, ca necesitate, să fie purificată printr-un ritual care să întărească grupul şi să îi asigure supravieţuirea socială.

Această cheie interpretativă ne ajută să înţelegem ce s-a întîmplat pe acel platou. Ca orice ritual funerar, era vorba de un eveniment eminamente public, în care toţi ochii erau aţintiţi asupra felului în care grupul social se va prezenta. Acel moment unic, „acum ori niciodată“, era de natură să releve exact cine era solidar cu televiziunea, în momente de restrişte, aşa cum „neamurile se văd cu adevărat la mort“. Cum orice grup social trăieşte sub pericolul dezintegrării din cauza falselor promisiuni de solidaritate, ritualurile sînt momente de comunicare a participării practice şi simbolice la comunitatea respectivă. Prezenţa la înmormîntări sau praznice şi intrarea în direct în acea seară fatidică sînt „semnale costisitoare“ („costly signaling“), semnale a căror producere nu este facilă şi care sînt emise doar de către un comunicator sincer (sau unul cu o dorinţă foarte puternică de a părea sincer). Mai mult, sînt semnale de netăgăduit ale angajamentului public la o cauză – şi implicit de intrare în conflict cu cei opuşi respectivei perspective. La fel cum vecinii vin să ajute cu împachetarea pomenii, se intră în direct pentru a pune la dispoziţie apartamentul pentru televiziunea rămasă simbolic orfană. La ceva timp după respectivul eveniment, putem vedea forţa ritualică a solidarităţii simbolice: morţii cu morţii, comunicînd prin Ouija-ul blogurilor, viii cu viii, în studio. Viaţa merge mai departe, cu condamnarea pre condamnare călcînd.

În loc de încheiere, o observaţie pentru cei ce sînt degrabă emiţători de ironie superioară. Orice societate, oricît de aşezată pe principii legal-raţionale, trăieşte şi prin structuri simbolice care evocă solidaritatea socială, o comunitate fie ea imaginată, dar nu mai puţin reală. Înainte de a vorbi de manipulare sau spălare pe creier, poate că ar fi mai bine de înţeles cum un grup social care luptă pentru supravieţuire şi autoreproducere a reuşit să mobilizeze un val de simpatie reală prin apelul la emoţia solidarităţii cu aproapele asuprit. Ar putea fi o risipă de altruism, sau o rătăcire a civismului – dar, mai presus de toate, este o desfăşurare de energie socială care arată că resursele prosocialităţii încă nu au secat. Rămîne doar să fie canalizate şi spre scopuri mai înalte decît ritualurile funerare ale televiziunii-familie.

Radu Umbreş este antropolog şi predă la SNSPA şi Universitatea Bucureşti. Din octombrie 2014 va fi bursier al Colegiului „Noua Europă“, unde îşi va edita monografia Neîncredere morală. Conflict şi mutualism într-un sat din România.