Dacă gardul ar fi o specie de animale, aceasta ar putea fi catalogată ca specie invazivă la nivel urban autohton. Deși aflat pe cale de dispariție în Europa occidentală, la noi, în ultimele decenii, gardul și-a diversificat formele, a crescut în dimensiuni, a cotropit toate curțile, perimetrele, cotloanele și ungherele, a cucerit noi și noi tărîmuri, așa încît te poți întreba dacă nu cumva am ajuns să construim case doar pentru a avea ocazia să înălțăm un gard falnic de jur-împrejurul lor. Dar nu despre gardurile locuințelor voi vorbi, despre diversitatea și ingeniozitatea cazematelor urbane cu numere poștale la porți, ci despre gardurile spațiilor publice, a căror exuberanță merită remarcată și apreciată corespunzător.

Prezența urbană a gardului ne-a devenit, pe nesimțite, a doua natură. Pînă în 1989, acestea erau relativ modeste, însă, odată cu libertatea, gardurile și-au început o expansiune doar în aparență paradoxală. Gardul școlii, bunăoară, era din plasă verde și nu măsura mai mult de 90 cm, fiind ușor de sărit de către copiii care șutaseră mingea neatent. În anii ʼ90, el a crescut la 2 m înălțime. Apoi, în anii 2000, a făcut saltul exponențial, dublîndu-și încă o dată înălțimea, în jurul terenului de fotbal, ridicînd probleme de aritmetică și filosofie, fizică și astronomie, cum ar fi întrebarea legitimă: „Dacă un gard de doi metri își dublează înălțimea la fiecare zece ani, în cîți ani va zgîria suprafața Lunii?”. Un gard de 4 m înălțime nu este puțin lucru, iar prezența lui este deplin justificată doar de prezența celorlalte garduri. Pe vremuri, după ce sărea gardul școlii, copilul care recupera mingea mai avea de trecut cîteva garduri vii, unde se zgîria ușor în bucsuși și trandafiri, înfrunta vorbele ostile ale locatarilor de la parter cărora le călca florile în picioare, apoi fugea cu mingea la subraț, victorios, pe teren. Acum, ar avea de sărit garduri de 2 m, zimțate, cu sîrme ghimpate, cu desăvîrșire ostile, păzite pe pitbulli și dobermani, iar recuperarea mingii ar fi probă de examen de absolvire la școala de pușcași marini.

Dar gardul școlii are, totuși, un caracter benign. El doar crește, și atît. El va trebui doar balizat în următorii ani, pentru a nu stingheri traficul aerian. Dacă ar fi dinozaur, gardul școlii ar fi bunul și enormul brahiozaur, pe lîngă care aleargă însă temuți tiranozauri și velociraptori. Gardul grădiniței, de exemplu, este înalt de 2 m, opac, din beton. La partea superioară are zimți înfricoșători. Porțile metalice de acces, la fel de înalte, evocă penitenciarele de maximă securitate. Din punctul de vedere al siguranței copiilor, este limpede că gardul marchează 100 de puncte din tot atîtea posibile. Însă chiar este necesar? A ajuns societatea din afara grădiniței ceva atît de monstruos și agresiv încît copiii trebuie pitiți în spatele unor fortificații de netrecut? Și dacă este într-adevăr așa, nu cumva societatea trebuie asanată și nu copiii izolați prin buncăre?

O plimbare prin cartier înseamnă, la ora actuală, străbaterea unui foarte complicat sistem defensiv, menit să descurajeze parcurgerea unor itinerarii aleatorii. Orice peluză, oricît de mică, este atent ferită de un gard făurit din țeavă de fier masiv, înalt de 80 de centimetri. Adesea, gardurile sînt mult mai numeroase ca peluzele, la fel ca în bancul cu crocodilul, îl știți: de ce este crocodilul mai mult lung decît verde? Pentru că este verde doar pe o parte, dar este lung pe ambele părți. O peluză cît un teren de tenis poate fi străbătută de cinci alei în zigzag și fiecare alee este mărginită, pe o parte și pe alta, de mult-prea-necesarul gard metalic. Singura explicație plauzibilă pe care o am cu privire la risipirea inutilă a atîtor mii de tone de metal este că, de fapt, gestul nu reprezintă o risipă, cu atît mai puțin inutilă, ci marchează un reper important în gîndirea strategică a edililor: ne pregătim de război și este bine ca fierul să fi fost extras, în prealabil, din munte, apoi separat, aliat, laminat în fabrici, debitat, transportat și montat în orașe, pentru a fi la îndemînă atunci cînd imperativul va fi transformarea lui în tancurile ce vor apăra patria de invadator.

Dar cele mai parșive împrejmuiri sînt cele realizate din plasă metalică cu bare verticale galvanizate, acelea care ruginesc și arată deplorabil la nici doi ani de la montare. Ele înconjură cu atenție orice limbă de pămînt, inclusiv cele cu lățimea de 30 de centimetri și care devin imposibil de întreținut din interiorul împrejmuirii, pentru că aceasta ar putea fi făcută doar de pisici modificate genetic, bine instruite și capabile să preia această sarcină de la oamenii mult prea corpolenți. Unele garduri, concepute prea mici de o gîndire lipsită de viziune, au fost supraînălțate cu alte garduri, pentru o corectă adecvare la context. Altele delimitează zone în interiorul unora deja împrejmuite. Expansiunea lor malignă este de neoprit.

Astfel, gardurile ne protejează, ne fac să ne simțim în siguranță, ne limitează orizontul și ne apropie de paradisul sau infernul pierdut al peșterii primilor oameni. Numai că acum sîntem moderni, fiecare cu peștera lui, să fie clar!

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: L. Niculae