Păziți-vă de proroci mincinoși,

care vin la voi îmbrăcați în haine de oi,

dar pe dinăuntru sînt lupi răpitori.

MATEI 7,15

Ceea ce scrii pe Internet rămîne pe Internet pentru totdeauna, ca un tatuaj! Atunci cînd o informație falsă este postată pe Facebook, acea informație este socotită ca fiind adevărată de cei mai mulți dintre utilizatori pentru că nu văd o opinie contrară, nu cunosc realitatea din alte surse de informare. Este periculos atunci cînd iei de bun ceva ce nu este bun, atunci cînd crezi că realitatea este așa cum îți este prezentată într-o postare sau pe o pagină privată lansată pe o platformă de socializare. Dacă te opui unei știri publicate online printr-un comentariu, postarea ta este fie îngropată în timp record între zeci, chiar sute de comentarii contrarii, fie este trecută cu vederea ca și cum nu ar exista o altă opinie. Pe Internet, dacă alți utilizatori nu interacționează cu opinia postată de tine, dispari în abisul spațiului virtual. Cu alte cuvinte, dacă nu ești indexat prin interacțiunea altor utilizatori cu conținutul pe care tu îl publici, adică oameni care accesează informația postată de tine (click & read), oameni care preiau și transmit informația (share) sau își exprimă un punct de vedere în legătură cu acea informație, nu exiști. Ca să fii remarcat în mediul virtual, cît mai mulți oameni (utilizatori!) trebuie să fie de acord sau să interacționeze cu tine (urmăritori sau follower-i), referitor la produsul tău, la opiniile tale. Iar unii interacționează pentru că sînt de acord cu ceea ce scrii, cu ceea ce reprezinți, iar alții interacționează pentru că nu sînt de acord cu tine, nu le place ce scrii. În mediul online, publicitatea generată de dezacordul oamenilor este la fel de importantă și de utilă precum publicitatea generată de acordul acestora. Consensul unei majorități poate fi și este speculat așa cum voi explica, indiferent de sensul respectivului acord și indiferent de motivul care a generat o unitate de opinie.

Un documentar denumit After Truth – Disinformation and the cost of Fake News (După Adevăr – Dezinformare și costul știrilor false), disponibil pe HBO, analizează impactul și riscurile generate de era dezinformării și a știrilor false (fake news), oferind exemple reale din societatea americană, expusă experimentelor de influențare psihologică a utilizatorilor desfășurate în mediul informatic. Oameni care sprijină diverse opinii politice creează pagini de Facebook în care promovează informații false care atacă sau defăimează persoane sau formațiuni politice ori oameni care postează informații false pentru a crea o intrigă, urmărind apoi modul în care povestea escaladează disimulînd realitatea, generînd sentimente puternice precum frica sau furia. Se ajunge pînă la amenințări cu moartea lansate de persoane oarecare. Astfel, sînt adresate întrebări esențiale în era digitală: „Cum pot oamenii să identifice știrile false și minciunile?”. În cadrul documentarului, Tristan Harris, cofondatorul Centrului pentru Tehnologie Umană (principal personaj în celebrul documentar difuzat pe Netflix în anul 2020 denumit The Social Media), este invitat la o emisiune și face următoarea afirmație: „Ne petrecem un sfert din viață în sisteme sociale artificiale. Adică în aceste medii digitale, în fața ecranului tabletei sau al telefonului mobil. O serie de gînduri îți trec prin minte, gînduri care provin din acel mediu artificial, chiar și după ce lași dispozitivul din mînă. Teoriile conspirației amplificate de aceste platforme ajung la miliarde de oameni fragmentîndu-le realitatea. Mai mult, oamenii subestimează amploarea dezinformării”. 

În 2013, Business Insider a publicat un articol (Alyson Shontell, 11 octombrie 2013) conform căruia Mark Zuckerberg a cheltuit peste 30 de milioane de dolari americani cumpărînd patru case învecinate pentru a-și asigura viața privată. Fondatorul Facebook a achiziționat proprietățile aflate în jurul casei în care locuia în Palo Alto, California. Dintre cele patru imobile achiziționate, unul singur a costat 14 milioane de dolari. Scopul a fost acela de a-și spori confidențialitatea, după ce a aflat că un dezvoltator imobiliar intenționa să achiziționeze una dintre casele învecinate cu proprietatea lui Zuckerberg utilizînd prezența multimiliardarului ca pe o unealtă pentru promovarea propriilor servicii.

Cu o zi înainte de apariția acestei știri, presa titra (Josh Constine, 10 octombrie 2013) că Facebook anunța eliminarea unei setări de confidențialitate din cadrul platformei, expunînd confidențialitatea conturilor utilizatorilor platformei unui nou atac la viața lor privată. Astfel, Facebook a eliminat opțiunea utilizatorilor de a nu fi căutați după nume, ceea ce înseamnă că orice utilizator pe care nu l-am blocat poate să ne găsească dacă avem un cont de Facebook. În acest fel, oricine poate fi găsit, iar informațiile postate în cadrul paginii proprii (profilului de utilizator Facebook) sînt la dispoziția oricui îți știe numele. Cu atît mai mult cu cît platforma oferă o serie de alte modalități prin intermediul cărora profilul unei persoane să poată fi găsit și accesat de orice terț interesat, care poate fi o persoană, un angajator, o companie care interpretează date publice ale persoanelor și care sînt utilizate ulterior în diferite scopuri – spre exemplu, pentru a influența rezultatul alegerilor unui stat). Așadar, pot să accesez numele unei persoane, o poză în care aceasta apare chiar dacă este etichetată (tagged) de un alt utilizator pe profilul acestuia numai pentru că face parte din lista de prieteni a respectivului utilizator sau, mai simplu, pot să accesez profilul unei persoane prin parcurgerea aprecierilor (like-urilor) unei postări afișate de un prieten. Lumea a devenit periculos de mică. Facebook a transformat planeta într-un sat unde unul se cunoaște cu celălalt, unde poți avea o opinie despre oricine fără nici o limitare sau restricție, unde grupuri de oameni pot fi formate din nimic de o mînă de utilizatori și exploatate în funcție de interesele zilei.

Facebook este definită ca fiind o rețea socială sau o platformă de socializare. Socializarea reprezintă procesul de integrare a unui individ într-o colectivitate. Mai concret, a socializa reprezintă activitatea de a petrece timp în afara cadrului profesional (cînd nu muncești) alături de prieteni sau alți oameni, în scop recreativ. Totodată, participarea activă la un anumit grup social se încadrează în definiția „socializării”. Dar atunci cînd lansezi informații false într-un grup virtual, activitatea respectivă mai poate fi definită ca fiind „socializare” sau reprezintă un mijloc de „antisocializare”? Carissa Veliz, profesor asociat la Universitatea Oxford, autoarea volumului Privacy is Power (Confidențialitatea înseamnă putere) susține (Carissa Veliz, Privacy is Power – Why and How Should You Take Back Control of Your Data, Editura Betam Press, pag. 86) că tactica marilor companii de tehnologie este aceea de a-și menține mijloacele și modul de funcționare invizibile pentru utilizatorul obișnuit, în timp ce aceste companii știu totul despre noi. Soluția pe care autoarea o propune este aceea de a cunoaște mai multe despre modul în care aceste platforme funcționează și, în același timp, de a ne asigura că marile companii de tehnologie cunosc cît mai puține informații despre noi.

Am fost trași pe sfoară și, după ce ne-am întrebat două săptămîni cum e posibil așa ceva, am trecut la alte subiecte mai strălucitoare. Facebook a fost utilizat pentru a submina democrația românească, la fel cum, în trecutul apropiat, alte părți interesate au utilizat aceeași platformă în scopuri politice, generînd controverse la nivel macrodigital (spre exemplu, companiile InfoWars sau Cambridge Analytica). Astfel, un grup sătul de retorica politică obișnuită, oameni cu opinii la limită, naționaliști, favorizanți ai conservatorismului fără fundament și apreciatori de extremă care și-au exprimat în repetate rînduri opiniile pe Facebook au fost reperați și exploatați de un partid din Piatra Neamț care a reușit pe nevăzute, în urma alegerilor din 6 decembrie 2020, să introducă 47 de parlamentari cu viziuni marginale între cei 465 de deputați și senatori existenți în Parlamentul României. Recorder a publicat, pe data de 10 decembrie 2020, un articol („Cum a ajuns AUR a patra forță politică din România“) despre ascensiunea partidului AUR, articol susținut de un documentar video, Portretul votantului AUR. Grupurile țintite de formațiunea politică nu s-au strîns la o discuție în parc sau într-o piață publică, nu au ieșit pe băncuța din fața blocului ca să discute ce și cum se întîmplă în țară. Dimpotrivă, acești oameni nu se cunoșteau, dar aveau opinii oarecum similare, iar asta i-a îndreptățit pe oamenii partidului să acționeze. Grupul susținătorilor AUR nu există, dar a fost constituit ca un grup de oameni de partid, care, de la data de 10 septembrie 2020, cînd și-au construit pagină pe Facebook, pînă la data alegerilor parlamentare, dobîndiseră în jur de 74.000 de utilizatori fideli.

Facebook ne-a deschis ușile promițîndu-ne că nu vom mai fi singuri, că vom găsi întotdeauna cel puțin un prieten, și au intrat în viața noastră sute de oameni, fie că am vrut sau nu. Am primit de la părinții mei următorul sfat: „Fii cu ușa închisă! Nu lăsa foarte multă lume să știe ce faci în ograda ta”. Oamenii nu vor neapărat să îți fie bine, dar existența în lumea de astăzi înseamnă să „afișezi” fiecare reușită. Nu exiști decît dacă „te arăți” progresînd, avînd succes, fiind fericit. Este o povară să nu publici informații despre tine și despre ceea ce faci: locuri vizitate, haine purtate, ce mănînci și ce bei, cum trăiești, cum suferi, pe cine urăști sau pe cine iubești. Devine o povară să nu știe nimeni nimic despre tine, mai ales cînd ai succes, cînd reușești în viață. Știi că trebuie să ai grijă de propria viață privată, că ești singurul care o poate proteja și totuși plătești costul absurd de a fi acolo unde este majoritatea, adică în văzul tuturor.

Alex Gheorghe este jurist, specialist în protecția datelor și implementarea programelor de securitate cibernetică.

Foto: wikimedia commons