Prin ʼ88 mă aflam  pe Magheru cu o prietenă, tot studentă, într-o seara întunecată de octombrie. Tocmai petrecuserăm vreo două ore bune la o pizzerie de pe bulevard, iar acum căutam un loc confortabil unde să fumăm o țigară Vikend, din pachetul adus de gazda mea de la Timișoara.

Mergeam amîndoi cu graba specifică tinerilor, printre pietoni ce cărau sacoșe cu trofee de la alimentara sau încă goale, un du-te-vino de siluete întunecate și ades atinse de razele farurilor Daciilor, autobuzelor și dubelor care rulau ca un rîu mocirlos pe bulevardul iluminat anemic.

Vizavi de Biserica Italiană erau niște blocuri înalte de apartamente, cu intrări ce dădeau într-o curte interioară bine umbrită, accesibilă de pe trotuar printr-un gang. Eu nu știam de gangul cu pricina, deși mă plimbasem în sus și în jos pe bulevard de multe ori. Dar ea știa.

Deodată m-a tras brusc de mînă, am cotit-o scurt la dreapta prin gang și ne-am trezit într-un mic paradis pavat cu dale, înconjurat de tulpini verzi și frunziș. Bezna era puțin întreruptă de lumina slabă emisă de holurile a două scări de bloc, îndeajuns cît să descoperim o băncuță pe margine. Ne-am așezat și am scos țigările și bricheta. În scurt timp, ochii ni s-au obișnuit cu întunericul și am început să pufăim norișori de tutun sîrbesc.

Cum stăteam noi așa, prin gangul care făcea legătura cu trotuarul a apărut o arătare cu copite. Un cal slab, de un alb murdar, a pășit agale în curticică. De coama lungă, aplecat mult de spate să nu-și lovească scăfîrlia de tavanul tunelului, se ținea un călăreț. Omul era destul de misterios, cu fața umbrită de o glugă și cu atitudinea lui precaută. Cum o fi pus mîna pe cal? Cum o fi călărit el prin centrul Bucureștiului fără să fie acostat de patrulele de milițieni care în vremea aceea vegheau cu zel tot orașul? O fi fost un cascador ieșit de la filmări sau poate un actor? A descălecat la scara blocului și a așteptat cîteva minute, fără a da semne că ne-ar fi văzut, ceea ce, cu atît întuneric în jur, nici nu era de mirare.

O zvîrlugă de fată a apărut în vestibul, a ieșit pe ușa scării și i-a sărit în brațe. Tipul mizase pe efectul „Făt-Frumos călare” și se pare că îi ieșise – se sărutau acum cu patimă. Și mai grijulii să nu fim descoperiți, am stins țigările să vedem ce se mai întîmplă. Ileana Cosînzeana a mîngîiat calul pe grumaz și pe Făt-Frumos. A urmat un dialog vizibil dulceag, după care s-au suit amîndoi pe cal. Ea în față, el lipit de spatele ei, cu hățurile în mînă, ghidînd calul cînd la stînga, cînd la dreapta, pentru că nu aveau loc de mai mult în micul paradis dintre blocuri.

Admiram întîlnirea inedită și spectacolul unui animal atît de mare în acel peisaj urban decrepit al anilor ʼ80, însă ce a urmat ne-a surprins pe toți, inclusiv pe Făt-Frumos: calul a încremenit într-o postură crăcănată, s-a cambrat un pic cu coada ridicată și a emis o cascadă evazată de urină aburindă. Udul a țîșnit de unde nu ne așteptam, dezvăluindu-ne simultan două lucruri: calul era iapă și băuse mult de tot mai devreme, presiunea șuvoiului rămînînd constantă un timp îndelungat.

Ușurarea iepei a grăbit vizita și fata a descălecat cu grijă să nu pășească în micul lac puternic mirositor, ceea ce nu prea i-a reușit. Cascadorul-actor, zîmbind jenat, și-a luat rămas bun și a pornit în trap înapoi prin gang. Noi ne-am ridicat de pe bancă, izgoniți de marginea bălții care se lățea, avansînd amenințător spre noi. Pășind în vîrfuri pe puținele dale rămase uscate, am ieșit agale spre stația de metrou.

Laurențiu Cârcoană este arhitect și trăiește în Statele Unite.