Am văzut, Nobelul pentru literatură pe 2018 s-a dus către o autoare poloneză inclasabilă, motivația juriului sprijinindu-se pe o „imaginație narativă care cu pasiune enciclopedică înfățișează trecerea granițelor ca pe o formă de viață“. Ca un făcut, ca și cum ar fi visat și trebuia să noteze repede visul pentru a nu i se strecura afară din căușul memoriei, în acea zi de 10 octombrie 2019, Olga Tokarczuk anunță știrea pe rețelele sociale înainte cu două ore față de comunicarea oficială a comitetului Academiei Suedeze, fapt în mod normal interzis. Pe 29 februarie împlinește 58 de ani.

Dintre toate cărțile prozatoarei – al cărei debut a fost o culegere de poeme premonitor intitulată Orașe în oglinzi (Miasta w lustrach, 1989) –, Casă de zi, casă de noapte (Dom dzienny, dom nocny, 1998, traducere din limba polonă de Cristina Godun, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015) este poate cea mai reprezentativă pentru imaginarul central-european pus la bătaie. Avem un volum pe care nu îl definește pe de-a-ntregul nici titulatura de roman, nici cea de proză scurtă, el fiind mai mult și mai puțin decît ambele. Aspectul pestriț e conferit de puzderia de povești, anecdote, rețete culinare, schițe, scurte eseuri, înnodate laolaltă într-un ghem din ațe de culori diferite care amintește la fiece nouă buclă mecanismul visului. Ni se înlănțuie o istorie multifațetată, migălos șlefuită, din cît mai multe unghiuri posibile, a reședinței unde își duce existența naratoarea căreia Tokarczuk îi împrumută vocea – începînd cu anul apariției cărții, autoarea locuiește în satul Krajanów de lîngă Nowa Ruda, aproape de granița polono-cehă. Odată sădit acolo, personajul auctorial anonim depune mărturie despre faptul că toți locuitorii, din toate timpurile, au o poveste, aceeași poveste, a locului, pe care astfel, prin suprapuneri nevăzute, neștiute, ajung să o scrie. Și ce prototip, model, izvor de inspirație – am înaintea ochilor imaginea unui sorb – mai bun pentru orice poveste decît bătrînul și atotputernicul vis? Iată un pasaj din visul care deschide cartea, unde găsim o definiție a materialului oniric: „E suficient să vreau și pot să pătrund dincolo de detalii. Și atunci, sub scoarța copacilor văd firișoarele de apă și seve care se preling și se scurg de jur împrejur, în sus și în jos. Sub acoperiș văd trupurile oamenilor care dorm și nemișcarea lor este la fel de aparentă – pulsează delicat în ei inimile, susură sîngele, nici măcar visele lor nu sînt reale, pentru că eu reușesc să văd ce anume sînt ele: frînturi de imagini care zvîcnesc“.

În viața reală, cel puțin cea dinainte de a se fi dedicat scrisului, Tokarczuk era psiholog jungian. În Casă de zi, casă de noapte, e culegătoare de vise. După o tentativă la ziare, soldată cu propuneri contra cost (20 de zloți visul, adică puțin peste 20 de lei) pe care le dezaprobă numaidecît („Aș fi dat faliment cu visele altora. Mi-era teamă să nu le inventeze pentru bani. Prin natura lor, visele nu au nimic în comun cu banii.“), găsește un site „unde oamenii își notează visele de bunăvoie“. În fiecare dimineață apar acolo fragmente noi, în toate limbile. Încearcă și ea, cu „un vis mic, absolut banal“, biletul de intrare în baza de date online, fapt ce îi permite să citească visele celorlalți. Își face un obicei din a-și începe ziua așa. Treptat, își dă seama de un lucru: visele unei nopți seamănă între ele. Îi vin tot felul de idei, pe care undeva o prozatoare abia așteaptă să le pună în practică: „M-aș putea încumeta să dau nopților titluri. «Noaptea alăptării celor plăpînzi și neputincioși». «Noaptea lucrurilor care cad din cer». «Noaptea animalelor ciudate». «Noaptea cînd se primesc scrisori». «Noaptea cînd se rătăcesc obiecte de preț». […] ar trebui să numim zilele săptămînii pornind de la visele nopții. Sau poate luni întregi, ba chiar și ani sau epoci în care oamenii visează la fel, într-un ritm sincronic care nu se mai simte odată ce răsare soarele“.

Or, asta te poate duce cu gîndul la ce spunea Schopenhauer cînd asemăna starea de veghe cu o carte parcursă da capo al fine, iar visul cu una citită pe sărite. Raționamentul naratoarei continuă: „Dacă ar reuși cineva să cerceteze ceea ce eu doar observ, dacă ar aduna personajele, imaginile, emoțiile din vis, dacă ar selecta din ele motivele, dacă ar recurge și la statistică și la toate testele ei corelative care acționează ca un lipici magic și unește lucruri ce par imposibil de asociat, poate ar găsi în ele un sens, asemenea modelului după care aici, în lumea aceasta, funcționează bursa sau operează marile aeroporturi – harta unor […] presentimente implacabile și algoritmi preciși“. Cu alte cuvinte, un fel de repertoar. Un catalog tematic al unei oniroteci. Ba poate chiar un Centru de studiere a viselor.

Există, de altfel, și alte opere literare unde visele sînt arhivate într-o bibliotecă. Protagoniștii din aceste ficțiuni (cum ar fi Dicționarul khazar de Milorad Pavici sau Palatul Viselor de Ismail Kadare) citesc relatări de vise, avem adică de-a face cu un lector specializat, eventual interpret și clasificator. Oniroteca definită generic pune accent pe funcția lectorială, cititorul acționînd ca într-un vis lucid, pentru că reimaginează deplin conștient visele altora. Sîntem invitați să ne identificăm cu un lector implicit al fiecărui vis din textul pe care la rîndul nostru îl citim, încît, prin punere în abis, vorbim despre o hiperlectură. Citind un text în care un personaj citește vise, transform textul în vis – dacă nu cumva nu mă prefac pe mine însumi într-o ființă numaidecât fragilă, citită, poate, de un altul.

Revenind la proza Olgăi Tokarczuk, onirocomunitatea îi arată naratoarei că „nimic nu ne unește la fel de strîns ca visele“. Vecina Marta, rugată să și le povestească, nu pare interesată; în schimb, le istorisește pe ale altora. Găsim transpuneri ca atare (cîte-un vis de pe Internet), dar și o planetă nou descoperită ce trimite vise funeste. Peste toate planează convingerea că visele sînt purtătoare de adevăr și desăvîrșire: „Ele au mereu sens, nu se înșală niciodată, mai degrabă lumea reală nu se ridică la nivelul viselor.“ Să fie într-unul bun!

Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.

Fotp: wikimedia commons