Am 18 ani. De cînd mă știu am fost un copil singuratic. Veneam de la țară, iar asta nu reprezenta un avantaj pentru că mă simțeam străin mediului din care proveneam. Acolo copiii nu prea citeau, nu își puneau întrebări, nu trăiau intens totul. Cel puțin așa mi se părea, iar în gimnaziu totul s-a accentuat.

Singurătatea mea a dospit și timpului cu prietenii îi preferam de multe ori compania unei cărți și aventura Facebook-ului. Treceam atunci prin niște probleme și dileme care mă măcinau încet şi cărora tîrziu le-am dat de capăt. Vorbeam cu părinții și colegii, rîdeam, dar pînă la un punct, unde mi se părea că n-ar putea ajunge niciodată. Mă simțeam tot mai exotic în casa mea, ca și cum nimeni nu mă putea înțelege, ca și cum nimeni nu mă putea ajuta și ca și cum eram închis.

Începusem să scriu poezii (din disperare), să citesc mai mult, dar, cel mai important, să vorbesc cu persoane de pe Internet. Am început cu grupuri despre trupe sau cîntăreți. Eram cu sutele și din toata țara. Postam toți chestii despre noi, despre cît de mult adoram unii cîntăreți și unele melodii, despre ce ni se întîmpla în viața noastră. Ceream sfaturi. De la subiecte triviale, precum cît de des e bine să te speli pe păr, pînă la cele mai complexe probleme, cum ar fi drepturile gay, ne spuneam tot ce ne trecea prin cap.

Și am învățat destule, ne simțeam toți ca într-o familie, ne cunoșteam între noi și de-abia așteptam miezul nopţii ca să putem posta ce ni s-a întîmplat peste zi și să vorbim între noi. Aveam 13 ani și mă simțeam conectat cu tineri de vîrsta mea, care gîndesc mai complex și sînt mai profunzi. Vorbeam cu multe persoane în privat și asta mi-a schimbat viața radical. Nu conta că eram foarte diferiți și că sîntem la sute de kilometri depărtare, fiecare credea într-un singur lucru: că poți avea prieteni la distanță mult mai buni decît cei care îți sînt ,,aproape“. Ne iubeam mult între noi.

Se organizau meeting-uri prin orașele mari la care mergeau doar cei mai norocoși, oamenii postau cînd se întîlneau prima dată, unde, cine cu cine, cît de mult se bucură. Ne bucuram și noi, doar pe jumătate, pentru că știam că avem și noi persoane cu care am vrea să ne vedem. Durea enorm, dar era și frumos. A trebuit să aștept ani pînă mi-am văzut cea mai bună prietenă față în față, pentru că ai mei nu înțelegeau conceptul acesta de prieteni la distanță – nici acum nu o fac. O considerau o pierdere de timp, puteau să existe riscuri, să nu știu cu cine vorbesc cu adevărat. Prieteni sînt doar ăia care te pot ajuta cînd ai o problemă, de la care poți împrumuta bani. Mă deprimă să îi văd că pun mai mult accent pe material decît pe relațiile autentice și că nu înțeleg cum persoanele care te ajutau cel mai mult sînt cele care îți dăruiesc ceva ce nu îți poate fi luat.

Oamenii pun prea mult accent pe fizic. Noi am învățat de mici să ne axăm pe personalitatea unei persoane. Nu ne păsa cum arăta cineva (de fapt, toți am trecut prin faza în care nici n-am avut poze cu noi la profil), ne păsa ce vise are, ce îi place să facă, cu ce probleme se confruntă. De fapt, se întîmpla să ne arătăm poze cu noi doar cînd ne simțeam destul de apropiați, cînd simţeam că am consolidat ceva. Poza era piesa finală de la puzzle, pentru că fără să ne știm înfățișarea reală, fizică, ne cunoșteam mai bine. Înotam în personalitățile noastre, fără să ne pese de aparențe, ne arătam cum sîntem noi cu adevărat, nu ne era rușine, nu ne inhiba ce spuneam, ascunși în spatele unei poze sau al unui nume fals. Te puteai arăta așa cum ești tu cu adevărat. Și nu ne era frică: ce pedofil sau criminal avea răbdare să vorbească cu tine ore întregi zilnic timp de cîteva luni, să îți înțeleagă toate problemele, să te ajute?

Așa gîndeam noi: dacă ești într-o conversație unde prezența fizică e inexistentă, devii lipsit de constrîngeri. Pe Internet, singurele lucruri care contează sînt mintea și modul de gîndire, pentru că imaginea e una fabricată, dar mintea nu o poți prefabrica. Dacă nu te cramponezi în aparențe și te deschizi cu cele mai bune intenții, pe Internet rămîne doar esența unei persoane.

Încă am prieteni cu care țin legătura de la 13 ani, persoane pe care le-am întîlnit ulterior și am rămas prieteni, persoane cu care n-am mai vorbit de mulți ani, ne-am întîlnit întîmplător pe la olimpiade sau proiecte educaționale și ne-am comportat de parcă ne știam deja, și chiar ne știam, cu toate că ne-am schimbat. Sînt persoane fără de care nu îmi pot imagina viața, pentru că au fost lîngă mine de la începutul adolescenței și au observat cum am evoluat, cum m-am schimbat. Încă mă iubesc.

Relațiile online sînt autentice

Acum doi ani, o persoană din grupurile acelea online a murit. O chema Oana şi s-a sinucis. Pînă în ziua de astăzi nu îmi pot explica de ce mă afectează atît de tare, pentru că abia am schimbat cîteva cuvinte. Dar m-a făcut să pun sub semnul întrebării totul, să prețuiesc mai mult viața. Aveam prieteni apropiați care au fost distruși pentru că ei vorbiseră mai mult cu ea. Simțeam prin empatie ce simțeau ei și cumva moartea Oanei ne unea. Nu știm de ce a renunțat la viață, dar toți am regretat că nu am vorbit mai mult cu ea, că nu i-am fost alături, că nu ne-am dat seama că are probleme. Am pierdut pe cineva dintre noi, din familia noastră răsfirată.

Mulţi dintre prietenii Oanei, au continuat să-i scrie. ,,Îmi pare rău. Am realizat cu toții prea tîrziu. Erai deja pe prima pagină din ziarul orașului tău. Am realizat prea tîrziu că universul nu te-a tratat așa cum meritai. Meritai să trăiești o viață lungă, să termini liceul, să intri la facultatea dorită în orașul dorit cu toți prietenii tăi. Trebuia să îți trăiești viața din plin, să fi continuat să te bucuri de lucrurile mici așa cum o făceai mereu. Încă țin minte cînd ne spuneai de o zi în care te-ai simțit fericită. Tocmai ce ai terminat de făcut curat în camera ta, ai deschis draperiile și ai observat că afară era cald și frumos. Ai mîncat Nutella și banane, și jur, în acest moment, vreau să mă gîndesc că acum te bucuri de o ciocolată caldă și te uiți pe geam la luminile străzii și apreciezi că e toamnă. Că ai mai rezistat un anotimp. Că ai să treci peste toate durerile încă un an. Dar deja au trecut doi și tu nu mai ești aici.“ (Denisa, 18 ani)

,,E 22 noiembrie. Seară. Mă aflu într-o mare de oameni care fredonează, care dansează, care zîmbesc. Eu îmi adun lacrimile ce mi se formează șiroaie la colțurile ochilor. Îl aud pe Brenciu care îmi repetă cu încredere că e cine vrea să fie într-o lume pe care n-o știe, că e cine vrea să fie, și nu, nu e prea tîrziu. Dar eu mă pot gîndi doar la faptul că pentru unii e, de fapt, prea tîrziu. Nu-mi pot scoate din cap ideea că Niciodată nu e prea tîrziu e o minciună. Dacă nu e prea tîrziu, atunci de ce nu pot să-mi reîmprospătez amintirea vocii tale? Atunci de ce nu pot să-ți iau fața în palme și să te pup pe frunte ca pe o soră mai mică? Atunci de ce nu pot să-mi încep ziua cu un mesaj de la tine? Atunci de ce nu pot să mă înec într-o mare de sunete din care să selectez doar rîsul tău ca să mă ghideze? Atunci de ce nu-ți pot vedea zîmbetul în altceva decît într-o poză veche de peste doi ani? Atunci de ce îmi spune toată lumea că ai murit?“ (Paula, 18 ani)

De ce ne unea? Pentru că știam cu toții de ce ne-am refugiat aici, că toți aveam probleme de care am scăpat cu ajutorul prietenilor de aici, știam cu toții că avem aici persoane care ne vor însoți o bună parte din viață, că am fi extrem de diferiți fără grupurile astea. Regretăm ca n-am putut ajuta o prietenă, că cineva care credea în povestea prieteniei necondiționate s-a stins, dar ne-am dat seama că prietenia e mai mult decît apropiere fizică, ci e ceea ce te leagă pînă și de un necunoscut.

Emilian Horea este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național ,,Liviu Rebreanu“ din Bistrița şi redactor al revistei POV21.

Foto: wikimedia commons